Povestea Olarului

0
1674

Povestea Olarului

              A fost odată un olar care trăia într-un sat, departe de lume, într-o vreme în care nu existau fabrici și toate lucrurile din gospodărie erau facute de meșterii locului. Un astfel de meșter era și olarul nostru, care în atelierul său micuț de lângă casa sa, făcea vase pentru tot satul. Din mâinile lui ieșeau oale, căni, farfurii și castroane, de toate mărimile și formele. În plus, olarul obișnuia să le înfrumusețeze cu flori și râuri colorate, cu forme geometrice sau doar cu linii simple care marcau jumătatea sau sfertul, pentru ca gospodinele să știe măsura exactă a lucrului din interiorul lor.

            Olarul nostru nu era doar meșter, ci un adevărat artist. El își dorea să facă un vas care să îl reprezinte cu adevărat, așa încât oricine l-ar fi privit să înțeleagă cum era el, meșterul, de fapt.  Mai întâi s-a gândit la acel vas zile în șir. Ce formă ar fi cea mai potrivită? Ce mărime și ce ornamente ar trebui să aibă acesta? După îndelungi analize s-a hotărât asupra formei rotunjite și plinuțe a unei ulcele de vin. Cunoașteți voi oare forma aceasta? Este ca o cană mai îngustă la buză și mai largă la bază, rotunjoară cât să încapă în căușul palmelor, pentru a le transmite căldura vinului fiert, dar suficient de groasă pentru a păstra această căldură cât mai mult timp.

            Nici nu pot să vă spun câte desene a făcut olarul, cât a lucrat asupra smalțului, care era când limpede precum cristalul, când abia vizibil, lăsând vasul pudrat parcă, de o făină fină.

          În sfârșit, într-o zi olarul a terminat ulcica de vin care putea să îl reprezinte. Bineînțeles că era minunată. O ulcică mai degrabă mare, pe măsura palmelor lui muncite, colorată în roșul pământului la buză și până la albastrul închis al cerului după ploaie, la bază.

          În seara acelei zile olarul intră obosit în căsuța sa, în care nevasta pregătise mâncarea, se spălă și apoi, cu recunoștință, începu să spună rugăciunea de seară, dinaintea mesei. În această rugăciune olarul a pus multă mulțumire pentru ajutorul primit de la Creator în înfăptuirea acelui vas minunat.

            Peste noapte, asupra satului s-a abătut o furtună cu ploaie multă, tunete și fulgere. Astfel încât, dimineața, olarul s-a temut că micul său atelier va fi fost luat cu totul de apa furioasă. Dar totul era așa cum îl lăsase el seara, mai puțin ulcica sa în care se găsea apă. Dar nu orice fel de apă, era un fel de cristal lichefiat, părea o lumină materială clară, nu galbenă ca aceea a lumânărilor, iar când clătină ușor vasul, dintr-o parte în alta, apa se desfăcea în curcubee extraordinar de clare. Olarul a început să plângă de emoție! Această apă nu putea să fie decât de la Creator. Așa ceva nu exista pe pământ! Și iată că apa aceasta divină s-a materializat tocmai în ulcica mea!

            Apoi olarul căzu în genunchi și începu să mulțumească pentru darul neașteptat și prețios, gândind: Doamne, îți mulțumesc pentru că ai apreciat munca mea și pentru că ți-ai aruncat asupra mea privirea ta, deși sunt doar un meșter mărunt! Și în sufletul lui încolțea mândria, o grămadă de gânduri despre importanța muncii lui sosiră de nicăieri și olarul, fără să vrea, își uită modestia, devenind extrem de conștient de valoarea sa proprie.

            Când meșterul, extrem de mulțumit, se ridică în picioare, scuturându-și praful de pe genunchi și își privi cu drag vasul, avu parte de o descoperire îngrozitoare: vasul era crăpat și tot lichidul acela minunat, dispăruse. Nici măcar nu apucase să-l guste sau să-și scufunde degetele în el!

            Cum să fie vasul crăpat? Așa ceva nu i se mai întâmplase meșterului din timpul uceniciei! În gândurile lui își imaginase cum va ieși cu ulcica între palme și cu apa aceea minunată va vindeca toate bolile, va face minuni pentru ceilalți și nu va păstra nimic pentru el! Sigur că ar fi devenit vestit și apreciat, dar și el, pentru a-i ajuta pe oamenii nevoiași ar fi fost capabil să-și părăsească familia și satul, pentru a oferi vasul său de vindecare tututor oamenilor din lume. Atunci ce a greșit? Cum de s-a crăpat vasul?

            Din acel moment viața olarului s-a schimbat radical. Pentru el nu a mai existat bucurie: făcea, ca de obicei, vasele necesare comunității, dar fără să le mai orneze, fără să se gândească la acela care va folosi vasul, pentru a-i desena ceva plăcut, ceva care să-l însuflețească pe posesorul acelui vas. Devenise un meșter și atât. Artistul din el se retrăsese în interior și se concentra doar la realizarea unui nou vas care să poată ține apa aceea minunată, apa vie.

            În satul acela izolat, toți oamenii se iubeau și participau în comun la marile evenimente din viața fiecăruia: la nunți, la nașterea pruncilor și la despărțirea dinaintea plecării definitive. De aceea schimbarea olarului, lipsa lui de bucurie atunci când ieșea în lume, vasele lipsite de viață care-i treceau prin mâini, nu au trecut neobservate. Nevasta lui le povestea consătenilor despre zilele și nopțile petrecute de acesta în atelier pentru obținerea smalțului perfect, despre înstrăinarea olarului și despre faptul că acesta și-a pierdut orice interes pentru viață, familie, comunitate.

            Aceia mai apropiați de olar simțeau cu putere suferința acestuia provocată de căutarea neîncetată a acelei ape minunate. Chiar dacă nu înțelegeau ce vrea să spună: apă minunată, lumină cristalină lichidă, în culorile curcubeului, ei erau impresionați de starea jalnică a prietenului lor. Încercau să-l înțeleagă și să-l sprijine, dar nu știau cum să procedeze: dacă se încredeau în povestea lui, se temeau să nu-l încurajeze în căutările sale zadarnice, iar dacă nu-l credeau, asta ar fi însemnat să reteze orice formă de comunicare cu omul pe care îl iubeau nespus.

            În urma dezbaterilor, la care au participat toți oamenii din sat, s-a ajuns la concluzia că olarul trebuia luat în serios. Dacă, și-au spus oamenii, Creatorul a ales această cale de a influența un om simplu, ca olarul, de ce să se împotrivească ei? Cel mai bine ar fi ca ei toți să stea alături de olar, ca și până acum, să-i arate acestuia cât de mult îl apreciază și se bazează pe el, pentru a-i ajuta.

            Ca să facă și mai evident faptul că întreaga comunitate contează pe el, primarul i-a încredințat olarului o sarcină deosebită: aceea ca meșterul să realizeze un vas de apă pentru fântâna din centrul satului. Acuma, trebuie să știți că, în acel sat izolat, probabil tocmai pentru că mai toți călătorii care ajungeau acolo erau însetați, după drumul lung prin praful câmpiei, exista un izvor natural, cu apă limpede și bună, în jurul căruia sătenii construiseră o fântână.

            Apa nici nu îngheța iarna și nici nu seca în verile cele mai secetoase. Comunitatea clădise un jgeab pentru vite și o bancă pentru odihna călătorilor, lângă care stătea cana pentru băut apă. Această ulcică era un veșnic subiect de discuție între săteni și nu exista nici un băiețel în sat, care să nu fi fost pedepsit pentru spargerea acesteia. Acum fiind ea spartă și trebuind să fie înlocuită, primarul l-a rugat pe olar să facă una nouă. Dar, i-a spus el, te rugăm să faci o ulcică în care să ne modelezi pe toți, ca să-și amintească de noi copiii. Satul a pregătit pentru vasul de apă un dulăpior frumos, din lemn de brad parfumat, pentru a-l proteja pe viitor.

            Olarul nu a fost fericit de noua însărcinare primită și, timp de câteva nopți nu a putut dormi, cumpănind ce să facă. După multe ore de nesomn, o hotărâre s-a statornicit în sufletul său, izvorâtă din responsabilitatea pe care a deprins-o de mic, față de cei din jurul său: voi uita orice altă preocupare și mai ales pe aceea față de vasul meu, pentru a realiza ulcica satului, aceea destinată călătorilor însetați.

            Din acea zi, olarul a redevenit omul vesel pe care îl știau cu toții. La masa de seară se ruga pentru mâncarea de zi cu zi, pentru puterea și inspirația de a lucra la acel vas și mulțumea Domnului pentru familia sa și pentru oamenii din sat.

            Au început pentru olar zile de mare inspirație, de plăcere dar și de eșecuri, vasul nu se potrivea cu ceea ce simțea el pentru cei din sat. Uneori își amintea de apa de cristal, de mândria pe care o simțise în timp ce vasul său se crăpa și pierdea toată acea lumină. Acum i se părea că mândria aceea era doar o coajă, căci rămăsese doar cu învelișul mort al unei extraordinare bucurii. De ce, se întreba el, din tot ceea ce am simțit atunci, eu am ales să păstrez mândria? Am rămas cu ea și acum nu am să mai pot scăpa de ea niciodată! Această coajă o să-mi acopere de acum încolo tot ceea ce am să realizez, pentru că sunt un meșter atât de bun încât oamenii mă vor admira mereu, iar eu, desigur, am să fiu mândru de mine!

           Dar meșterul nu avea prea mult timp pentru asemenea analize. Trebuia să gândească, să viseze și să realizeze noul vas. Făcu schițe, folosi cea mai fină argilă și cele mai vii culori, iar când vasul a fost perfect, olarul îl arse în cuptor, dând formă definitivă dorinței sale. În noul vas, olarul pusese toată dragostea față de cei alături de care trăia și curiozitatea față de tărâmurile necunoscute de unde veneau călătorii obosiți, care își astâmpărau setea la fântâna lor.  A mai așezat visele sale, măiestria sa de artist, gustul propriu în ceea ce privește culorile ca și tehnica desăvârșită pe care o stăpânea. În fiecare zi, înainte de lucru, se ruga pentru toți oamenii din sat, apoi gândul îi zbura către călători și dragostea sa se împrăștia, cu ajutorul bogatei sale imaginații, către întreaga lume.

            Iată că, într-o zi vasul a fost gata, întreaga comunitate l-a apreciat, meșterul a fost lăudat și îmbrățișat cu drag. Totul părea că a intrat în normal, toți erau mulțumiți și fericiți… Până a doua zi dimineața, când băiatul care era de serviciu la școală a deschis dulăpiorul și s-a uitat în noua ulcică: era plină de lumină cristalină, care, atunci când băiatul o clătina ușor, se desfăcea în curcubee perfect colorate.

            Olarul și-a dat seama că doar mândria lui de artist avea puterea să-i strângă laolaltă toate calitățile necesare realizării acelui vas: ea a mobilizat toate cunoștințele sale practice, tot simțul său artistic și i-a dăruit răbdarea necesară pentru atingerea perfecțiunii. Această mândrie a fost aceea care l-a constrâns să devină perfect, nu pentru el ci pentru comunitatea sa. Dintr-o coajă urâtă, mândria a devenit o unealtă precisă și de neînlocuit. Iar vasul pe care l-a realizat, tot mândria i-a spus că e perfect. Meșterul a privit-o în ochi cu recunoștință, i-a mulțumit mândriei și a pus-o la locul ei, sub mâna dreaptă. Acum nu îmi mai ești de folos, dar îți mulțumesc frumos și, la nevoie, am să știu unde te găsesc și cum să te folosesc!

            Și acolo stă mândria olarului și acuma. Gata să ajute, la nevoie, la realizarea unui nou vas perfect, în care, dacă și comunitatea dorește, s-ar putea strânge un strop de apă divină.

            Atât am avut să vă povestesc, doar istoria meșterului. Dacă apa aceea mai există în ulcică, nu știu! Dar există călători care au ajuns în acel sat izolat și care au spus că apa vie nu a mai dispărut niciodată din vasul acelui sat, pentru că acolo toți oamenii își folosesc ajutoarele lor personale: mândria, încăpățânarea, dorința de a vorbi încontinuu, de a avea dreptate, de a fi cel mai puternic, toate acele dorințe și înclinații puternice care ne conduc, doar atunci când au de realizat ceva care este de folos pentru toți. Niciodată nu le folosesc doar pentru ei înșiși, pentru că atunci apa vie ar dispărea. Iar ei toți sunt legați cu viețile și sufletele lor de acea apă.

Autor: Dana Ichim

Previous articleRugăciunea
Next article Articolul zilei de 19 februarie 2013
Mirela S.
Mirela - Autor, Content Marketing Strategist, Blogger, Project-Manager, Inginer, Mama, Sotie… dar mai presus de toate, este o veșnică studentă. Pasiunea sa pentru studiu nu se restrânge la un singur domeniu. Din anul 2007 studiaza Cabala. "Cine sunt eu? Aceasta este una dintre cele mai grele și profunde întrebări pe care cineva le poate pune. Ne închipuim că știm cine suntem, dar… găsim oare răspunsul pe parcursul unei singure vieți petrecută pe această planetă? Putem oare transpune în cuvinte umane esența ce ne cuprinde? Aici și Acum sunt un om, sunt o ființă ce a primit un corp uman. O ființă umană care, “limitată” fiind de corpul primit, încearcă să stabilească o conexiune între inimă și rațiune, conexiune care să-i dea într-o zi răspunsul la întrebarea “Cine sunt Eu?”. … Sunt tot ce nu doar sunt și mult mai mult. La fel ca tine și ca orice suflet care a acceptat în aceste vremuri provocarea de a experimenta o viață într-un trup uman, pe această planetă minunată."