Povestea alegerii celui mai frumos lucru

0
564

Povestea alegerii celui mai frumos lucru

Într-o zi, în lumea cu multe împărății s-a declanșat o adevărată nebunie generală. Toți oamenii erau invitați să participe la alegerea celui mai frumos lucru: el putea să fie orice, începând cu cerul nopții plin de stele și terminând cu fetița bălaie din colțul străzii noastre. Împărăția artiștilor care a organizat concursul avea să strângă și să analizeze toate propunerile, apoi să aleagă pe cele mai grozave și, în sfârșit, să le supună aprobării întregii omeniri.

Zis și făcut! În perioada următoare toți oamenii, atât cei mici din școli, cât și cei mai ocupați de la locurile lor de muncă și mai ales cei mai în vârstă, trecuți prin viață și mari admiratori ai frumosului au dezbătut în fiecare împărăție ce lucruri frumoase puteau propune. Toți și-au propus copiii ca fiind cel mai frumos lucru din lume, apoi minunatele flori, fructe sau hăinuțe pe care le produceau. Bărbații au ales cea mai frumoasă fată, femeile, cel mai frumos bărbat, bunicii, cea mai grozavă pipă iar bunicuțele, cea mai colorată dulceață. Copiii nu se puteau decide. Pentru ei tot ceea ce era nou, automat devenea cel mai frumos, și știți și voi, nu este zi să nu vă aducă un lucru nou.

Pentru că dezbaterea risca să nu se termine niciodată, artiștii au venit cu o propunere democratică: se va alege un singur lucru pentru fiecare împărăție și apoi, marele câștigător. A fost o euforie generală! La urma urmei toți aveau să fie finaliști!

Când toți și-au definitivat propunerile s-a organizat o expoziție itinerantă, adică una care s-a plimbat prin toate împărățiile, astfel încât fiecare om și copil a putut admira cele mai frumoase lucruri din întreaga lume. Ascultați și vă minunați: au fost mere de aur, crocante și zemoase; pâini cu aromă de scorțișoară; cele mai frumoase și blajine fete, unele arătau ca niște zâne din povești, altele cântau îngerește; cei mai puternici băieți sau cei mai inteligenți și cultivați; hainele cele mai bine croite; picturile care păreau ca ies din cadrele lor sau bijuterii cu pietre necunoscute celor mai mulți oameni. Asta, în funcție, firește de ideea de frumusețe din fiecare împărăție. Iată de exemplu ce trandafir desăvârșit au trimis cei din Împărăția trandafirilor, roșu, catifelat, cu miros suav ce părea că nu se fânează în timp. Erau și împărății mai subtile, oamenii apreciau nu atât înfățișarea, cât ceea ce se afla sub aceasta. Au ajuns astfel în expoziție cei mai credincioși căței, cai sau cei mai guralivi papagali, dar și una sau două mame iubitoare și chiar un profesor deosebit de apropiat de elevii săi. Pot să vă menționez că, dintre ciudățeniile trimise la expoziție s-au remarcat un balon spart din care aerul ieșea vijelios și cu diferite zgomote, trimis din Împărăția unde nu se producea nimic, sau un dințișor de lapte legat de un bănuț trimis, firește, din Împărăția dentiștilor, care astfel căutau să-și atragă simpatia oamenilor.

Totul a fost minunat, expozitia s-a plimbat în întreaga lume și apoi s-a trecut la vot. Pentru că toți doreau să-și spună părerea, să conteze cumva în decizia finală, bineînțeles că nu s-au putut decide asupra celui mai frumos lucru. Iar artiștii nu au primit decât vot consultativ, ei au putut doar să atragă atenția asupra celor mai sofisticate, mai strălucitoare sau universale frumuseți.

V-am mai spus că, în acea lume, oamenii prețuiau cel mai mult copiii. Așa încât, atunci când cineva a venit cu ideea că aceștia să aleagă cel mai frumos lucru, toți oamenii au fost de acord. În urma votului acestora a fost aleasă o piatră mare. Era de fapt un fel de stâncă mai mică și a fost propusă de Împărăția Cățărătorilor și Plimbăreților deoarece se afla în cel mai frumos loc din lume, un parc natural tropical, încărcat de vegetație iar la baza ei exista un iaz cu apă verde și limpede în care copiii adorau să se arunce. În plus țara care adăpostea piatra era deosebit de prietenoasă și renumită pentru grija cu care primea și adăpostea copiii lumii când aceștia își petreceau vacanțele acolo. Așa încât, cu gândul la vacanțele minunate și la tot ceea ce au visat la umbra pietrei, copiii nu au ezitat să o aleagă. A fost și un vot pentru vacanță, dar cei mari nu au înțeles asta!

Artiștii au fost foarte contrariați, să fie aleasă o piatră, dintre atâtea frumuseți, li s-a părut un nonsens, o irosire, un mare păcat și, mai ales, au simțit că sunt cumva dați de-o parte de această alegere total opusă alegerilor lor. Și, pentru că artiștii sunt foarte orgolioși, doresc să iasă în evidență cu orice preț, iar acesta era, la urma urmei, concursul lor, au aplaudat alegerea și au propus să o facă și mai frumoasă. S-au strâns cei mai vestiți sculptori, pictori și arhitecți care au stabilit mai întâi, că o asemenea minune a lumii trebuia expusă în văzul tuturor, în mijlocul celui mai mare oraș din lume. Apoi, au zis ei că era păcat să rămână așa, nefinisată, când în interiorul ei zăcea o frumusețe umană nedescoperită încă. S-au pus pe treabă cu toții și, în decursul câtorva luni, au lucrat în jurul pietrei sculptând-o, șlefuind-o și pictând-o până când au obținut o fată, o statuie în formă de fată. Era o fată minunat de frumoasă care păstrase culoarea naturală a pietrei, un roz pal, avea în jurul capului o cunună de flori care păreau vii iar în mână purta un ulcior cu apă. Fata nu putea fi întrecută în frumusețe de nici o ființă umană, florile de pe capul ei erau cele mai frumoase din lume iar din ulciorul ei curgea o apă răcoroasă și ușoară, despre care nimeni nu știa de unde vine. Într-adevăr artiștii se întrecuseră pe ei înșiși.

Apoi au venit scriitorii care au compus romane și poezii despre fată, compozitorii care au scris cântece și cântăreții care le-au cântat. Oamenii de știință au încercat să găsească explicații pentru apa care curgea încontinuu din ulcior. Majoritatea oamenilor simpli au considerat statuia ca fiind o minune și au început să se roage la ea ca la o zeitate pentru bunăstare și sănătate. Au existat și oameni indiferenți la miracole, frumusețe și religii care au apreciat doar zarva din jurul fetei și s-au gândit să o exploateze, așezând chipul frumos pe căni, farfurii, evantaie și tot felul de suveniruri.

Sper ca nu ați uitat de copii! Aceștia au fost la început câștigătorii concursului, a fost auzit un chiot de bucurie peste toata lumea, când s-a anunțat rezultatul și toți copiii s-au simtit uniți în gând. Copiii se gândeau la vacanțe calde, fără grijă, în voia soarelui și apei, la ceilalți copii pe care i-au cunoscut și îndrăgit și la visele pe care le-au împărțit în umbra pietrei uriașe. În acea piatră zăceau speranțele copiilor, primele lor iubiri și planurile lor de viitor. Piatra simboliza puterea de neclintit a părinților, natura veșnic prietenoasă și neschimbată, iubirea neîngrădită de școală și de concurența notelor, faptul că orice vis era posibil împreună cu ceilalți. Atunci când au votat pentru piatra lor favorită, copiii au crezut că aleg ceva doar al lor, inaccesibil adulților, o piatră pe care nimeni și nimic nu o poate muta din loc, astfel încât ei să aibă un loc în care să rămână copiii toată viața lor. Dar nu a fost așa. Piatra a fost luată și transformată de adulți după placul lor, într-o statuie perfectă, un obiect de venerat sau un mijloc de creștere a bunăstării.

Au venit în vizită la statuie împreună cu părinții lor mai toți copiii lumii, era doar una dintre minunile lumii acum. Au privit-o cu uimire și au plâns. Oare de ce oamenii aceștia care pretindeau că-i iubesc le confiscasera piatra lor de joacă, de visare, de întâlnire. Oare de ce au ales cu toată inima să le arate adulților acea piatră? Poate și-au imaginat că părinții lor se vor bucura să-și amintească de vacanțele fericite și de prietenii din copilărie. Poate și-au dorit să le arate adulților că lumea, lipsită de dorința de a părea cel mai mare sau cel mai deștept sau cel mai frumos, așa cum era în vacanță, era cea mai fericită. Poate vroiau să le spună profesorilor că au obosit să alerge după note și calificative, că doresc să se simtă învățând împreună și nu concurând tot timpul pentru locul întâi. Poate că doreau o vacanță perpetuă în care toți să aibă posibilitatea să strălucească, pentru că fiecare era grozav, în felul său. Și ce minunat era când toți prietenii se aflau împreună, citind sau plimbându-se cu bicicleta, râzând sau cântând. Dar asta este posibil doar în vacanță!

Indiferent ce au sperat copiii să transmită adulților, ei au eșuat. Dar, fiind atât de tineri și plini de speranțe, ei au început să priveasca sub înfățișarea fetei cioplite și să vadă piatra. Superba lor piatră din junglă, scăldată de soare și de apa lacului cel verde și adorată de inimile lor mici. Copiii au dezvoltat o abilitate deosebită, poate în imaginația lor, poate în sufletul lor, de a comunica unii cu ceilalți doar uitându-se la statuie, datorită pietrei ascunse. Ei reușeau să-și adune în piatră gândurile pe care doreau să le transmită altora. Erau tot felul de gânduri: despre mama care era bolnavă, despre lecțiile greu de înțeles, despre singurătatea pe care o încercau în lumea adulților, despre cerințele acestora atât de greu de înțeles și de îndeplinit. Copiii trăiau împreună bucuria unuia și tristetea altuia, reușeau să înmulțească momentele fericite și  să-și ușureze suferințele. Fără ca adulții să știe, piatra s-a fixat în inimile copiilor pentru totdeauna și a devenit o piatră prețioasă, scânteietoare și strălucitoare, colorată în zeci de culori și nuanțe: de la roșul cel mai aprins, până la violetul florilor de primavară, trecând prin albastrul fărâ margini al cerului. Firește că nu era o piatră adevărată, era una alcătuită din dragoste și din nevoia de prieteni, dar era foarte reală pentru fiecare copil. Piatra era sprijinul lor în viață și legătura cu propria lor copilărie.

Am să mai adaug că toți acei copii nu au vorbit niciodată adulților despre piatra lor ascunsă de teamă că aceștia vor transforma minunata lor piatră sufletească în bijuterii sau statui. În schimb au păstrat-o ca pe o comoară ascunsă. Iar aceia care au reușit să devină adulți fără să o uite, ba chiar să o crească în continuare, au găsit mijloacele de a-i învăța pe noii copii ce înseamnă prietenia și cum să o așeze într-o piatră de iubire.

Autor- Dana Ichim