Împărăția Trandafirilor

0
1484

Împărăția Trandafirilor

             A fost odată ca niciodată o lume plină de împărății.

Era Împărăția de aur, în care toți locuitorii se ocupau cu fabricarea celor mai frumoase bijuterii pe care vi le puteți imagina. Atunci când aveau nevoie de mâncare, pantofi sau haine noi, ei puteau să facă pe loc un cerceluș sau o brățară subțire. Dacă însă aveau de organizat un ospăț fastuos sau chiar o nuntă, atunci alcătuiau coliere cu pietre prețioase scumpe sau chiar coroane de regi. Întotdeauna, înainte să se apuce de lucru, ei se gândeau ce anume doresc să cumpere pentru ei, pentru familiile, prietenii și cunoscuții lor și obțineau exact bijuteria care era necesară pentru a putea face acest lucru.

Mai era Împărăția de pâine. Aici toată lumea cultiva grâu, secară și porumb. Apoi coceau pâini mari, pâinici împletite, chifle, cornuri și nenumărate plăcinte. Într-o zi mama unui băiețel s-a apucat să coacă diverse forme cu aluat, gândindu-se că are nevoie de un pui pentru masa de seară, un tortuleț pentru ziua băiețelului și o minge de fotbal nouă. Inutil să vă spun că din cuptor a scos un cozonac și trei cornuri mari cu mac adică exact cât avea nevoie pentru cumpărăturile sale. Nimeni nu-și făcea vreo grijă, era suficient să vina la brutărie, să muncească cu drag  pentru ca să obțină, la sfârșitul zilei, tot ceea ce le era de trebuință.

Nu pot vorbi acum despre toate împărățiile, am să mai amintesc doar una, și aceea teribil de mică: Împărăția dulciurilor. Ați ghicit: aici oamenii făceau tot soiul de bomboane, de toate formele, culorile și aromele posibile. Fiecare locuitor se putea servi din galantare după pofta inimii. În paranteză fie spus, în această împărăție locuiau doar împătimiții după dulciuri care, în plus, se dădeau în vânt după tratamente stomatologice complexe: adică iubeau scaunul dentistului, instrumentele cu care aceștia le curățau dinții și chiar zgomotul frezei, care li se părea o muzică divină! Inutil să întrebați dacă există și o Împărăție a dentiștilor: sigur că da! Ea se învecinează cu aceea a dulciurilor!

Acum, să nu credeți cumva că oamenii se limitau să mănânce doar ceea ce creșteau ei, să poarte doar haine croite de ei înșiși, chiar dacă locuiau în Împărăția mătăsii și tot aveau nevoie, iarna, de paltoane, căciuli și fulare. Nu, nu, nu: ei făceau un comerț înfloritor, fiecare schimbând cu ceilalți mărfurile care ieșeau din mâinile lor. Și totul era foarte simplu: când un om își dorea ceva, el primea exact atâta cât avea nevoie pentru a-și procura acel bun. De exemplu, un băiețel din Împărăția de ciocolată, care a vrut să-i cumpere mamei, de ziua ei, un fular din lână roșie cu steluțe argintii, s-a gândit la asta cu mult drag înainte de culcare. Dimineață a găsit lângă pernă o ciocolată fina cu alune și stafide, pe care, în loc să o împartă ca de obicei cu prietenii la școală, a dat fuga să o schimbe cu un fular, exact așa cum și-a dorit!

Dar povestea mea de astazi este despre Împărăția trandafirilor parfumați. Aici oamenii duceau o viața încântătoare, ei cultivau cu multă iubire trandafiri roșii, galbeni, albi și chiar portocalii. Erau tot felul de trandafiri: micuți, cu multe petale albe și roz, numai buni pentru dulceață sau ceai și mari, portocalii sau mov, foarte potriviți pentru a fi oferiți cadou profesorilor la sfârșitul școlii. Mai erau trandafirii roșii, catifelați și dulci. Ei erau numiți trandafirii iubirii. Nici nu îmi pot aduce aminte de o nuntă, logodnă sau măcar de o declarație de dragoste, așa mai serioasă, care să nu fie însoțite de câțiva trandafiri roșii.

Oamenii din aceasta împărăție erau ocupați de dimineață și până seara cu îngrijirea acestor flori pretențioase și cu încrucișarea soiurilor pentru obținerea celor mai frumoase culori și parfumuri. Și să nu credeți că nu s-au gândit și la spini: ei au obținut cei mai delicați spini din lume incapabili să rănească nici chiar mâinile prințesei. Ale prințesei trandafirilor firește. Evident că împărăția avea un rege, o regină și o prințesă. Prințesa era extraordinar de frumoasă și de harnică, ea își petrecea toate zilele, fără excepție, în grădinile imense ale palatului. În afară de asta, deși avea o vârstă foarte fragedă, abia terminase școala, ea căpătase cunoștințe vaste despre trandafiri și chiar inventase soiuri noi de trandafiri. Cel mai vestit este trandafirul curcubeu, cel care, plantat în grădina oamenilor sensibili, își schimba culoarea după dispoziția lor. Ei pot să fie albaștri când ne simțim triști, mov când ne agitam mult și fără rost sau albi, atunci când ascundem de părinți micile prostioare pe care le-am făcut la școală. De aceea mămicile au grijă să crească pe undeva, prin grădina sau în glastră, un astfel de trandafir. Altfel cum ar afla pe loc tot ceea ce noi, copiii, nu dorim să le spunem?

În fiecare dimineață prințesa ieșea în grădină să curețe trandafirii, să taie vârfurile slab dezvoltate și să îi culeagă pe aceia potriviți pentru ceea ce trebuia procurat zilnic: mâncare și haine pentru întreaga curte, pantofiori noi pentru fetița bucătăresei sau un palton nou pentru portarul palatului. Acum trebuie să bănuiți voi, că un rege nu are doar grija propriei gospodării. El trebuie să se gândească la întreg regatul, iar regele trandafirilor, fiind un rege bun, așa și făcea. În fiecare zi el plănuia pentru supușii săi fie o nouă școală fie un parc mai frumos, dar și un teatru, o bibliotecă și un teren nou de fotbal. Și pentru că era un rege serios, care plănuia cu grijă totul și nu se lăsă până nu ducea la capăt planul său, trandafirii din grădinile regale creșteau atât de bine încât el putea să construiască în mica lui țară tot ceea ce își propunea. Pentru toată această grijă pe care o manifesta față de supușii săi, la rândul lor, oamenii îl iubeau pe rege și pe întreaga sa familie.

De aceea în dimineața în care s-a aflat că prințesa, dintr-o stare de slăbiciune, nu a putut să iasă în grădină, la lucru, toată lumea a devenit extrem de îngrijorată, au început să circule tot felul de zvonuri, că ar fi vorba de o gripă sau poate o criză de apendicită. Regina a apelat la medicul familiei, cel care a îngrijit-o pe prințesă încă de mică, acesta a consultat-o fără a găsi o cauză evidentă a acestei stări de slăbiciune. Ca să nu o mai lungesc, au fost invitați la castel o mulțime de medici, unii dintre ei s-au aventurat să dea un diagnostic și, chiar, să prescrie ceva medicamente. Au fost urmate toate prescrierile posibile și au fost cumpărate toate medicamentele necesare. Inutil: prințesa a rămas la fel de slăbită, fără puterea să iasă măcar din propria cameră. Atâta doar că, pentru a putea plăti toți acei medici și pentru a putea cumpăra toate acele medicamente, au trebuit să fie tăiați toți trandafirii din grădinile palatului. În momentul în care au fost consultați toți medicii din lume și au fost urmate toate tratamentele posibile, a fost tăiat și ultimul trandafir din grădină: un boboc, abia deschis.

Prințesa, care toată viața ei și-a petrecut-o în grădină, suferea cumplit fiind lipsită de prezența minunaților ei prieteni: trandafirii, așa încât, cu multă sfială, și-a rugat părinții să îi aducă în camera sa măcar un trandafir, să-i țină de urât. Regele și regina au oftat din greu deoarece nu mai aveau nici o singură floare. Existau desigur, în grădină, nenumarate tufe de trandafiri, dar următorii boboci urmau să apara abia peste cinci, șase săptămâni. Ba chiar, pentru a asigura masa tuturor locuitorilor palatului erau nevoiți să renunțe la bijuteriile regale.

V-am spus ca împărăția era foarte mică iar locuitorii se mândreau cu faptul că trăiesc împreună, alături de regele, regina și prințesa lor, ca într-o mare familie fericită. Așa încât, în momentul în care prințesa a cerut un trandafir, toți s-au repezit în grădinile lor ca să-i culeagă nu unul, ci buchete întregi de flori. Cu toții, însă, au avut extraordinara surpriză să constate că, trandafirii lor, oricât de tineri și proaspeți i-ar fi ales, se scuturau de îndată ce erau taiați. De  fiecare dată când oamenii împărăției doreau un lucru mărunt, fie măcar un ac de cusut, ei puteau să culeagă floarea potrivită și să meargă cu ea să o schimbe pe acel minuscul ac. Dar acum, oricât ar fi dorit să ducă acei trandafiri în camera prințesei, iată că nu reușeau acest lucru!

La început lumea a fost mirată și rușinată, apoi când toată lumea a pățit la fel, s-a răspândit vorba că boala prințesei era doar o vrajă puternică făcută de cineva foarte rău, împotriva căreia nu se poate lupta nicicum. Așa încât, în curând, nimeni nu a mai încercat să taie vreo floare pentru prințesă deși de multe ori oamenii vorbeau cu compătimire despre ea ca și despre părinții săi deznădăjduiți.

Undeva, la un capăt de împărăție era o căsută mică, așa ca în desenele voastre: cu două ferestre și o ușa la mijloc, cu un acoperiș roșu ascutit și, neapărat, cu o cărare care pleacă din fața ușii către lumea largă. Acolo locuia un băiat tânăr, foarte harnic, dar și foarte singur. El nu avea părinți, frați sau rude mai apropiate, de prieteni se îndepărtase la terminarea școlii iar la vecini nu prea apela, fiind o fire timidă și retrasă. În schimb își revărsa toată dragostea, toate vorbele frumoase și întreaga sa atenție asupra trandafirilor din grădina sa. El nu avea pasiunea obținerii de soiuri noi ci doar plăcerea de a planta, îngriji și crește acei trandafiri. Mai mult decât atât, tânărul simțea că dăruind iubire florilor sale, ele, la rândul lor, îl iubeau. Într-o zi, cu câțiva ani în urmă, băiatul a plantat un trandafir roșu cu totul special: l-a plantat doar pentru a-l crește și a se bucura de culoarea și parfumul lui. Nu l-a cultivat ca să îl schimbe cu un pantof nou și nici măcar ca să își repare acoperișul căsuței sale vechi. Nu! El l-a plantat din dragoste pentru trandafir și l-a îngrijit cu multă afecțiune. Acest trandafir roșu, a devenit prietenul lui. El nu a crescut ca alte plante, ci mult mai încet, pentru că orice frunzuliță ar fi scos trandafirul și orice spin și fiecare boboc, înainte să iasă de tot, să se formeze și să crească, mai întâi se oglindeau în ochii tânărului. Dacă citeau în ochii lui că el este mulțumit ce ceea ce vede, abia atunci se puteau rotunji frunzele și umfla bobocii. Între tânăr și floare se născuse o legătură specială: ea căuta aprobarea și iubirea tânărului iar el, pentru că știa acest lucru, avea grija să se apropie de floare cu inima ușoară, vesel și plin de dragoste.

Viața tânărului devenise mult mai dulce de când avea acest trandafir minunat, cu toate acestea atunci când vestea ciudatei suferințe a prințesei a ajuns până în capătul lui de împărăție, el s-a întristat și, la fel, ca toți ceilalți oameni a încercat ca culeagă din proprii lui trandafiri pentru a-i trimite la palat. Bineînțeles că nu a reușit mai mult decât toți ceilalți.

Poate pentru că era tânăr sau singur, sau poate pentru că era mai sensibil ca toți locuitorii împărăției, băiatul nu a putut să abandoneze gândul la prințesă, grija pe care i-o purta acestei fete nu îi dădea pace. Nu pentru că ar fi plăcut-o pe prințesă, căci el nici nu știa cum arată aceasta, și nici pentru că ar fi fost atras de faima ori bogăția statutului ei, el fiind total dezinteresat de bunurile materiale. Până într-o zi, când și-a dat seama ca singura floare pe care o poate oferi acelui suflet chinuit este trandafirul său de suflet, singurul crescut, nu pentru a fi schimbat pentru ceva material, ci pentru propria lui frumusețe și perfecțiune. Acum tânărul știa că trandafirul este mai mult decât o floare pentru el, este chiar tovarășul lui de viață, dar el mai știa încă ceva, foarte important. În fiecare iarnă, floarea se ofilea și se trecea, el o taia, lăsând doar atât cât trebuia pentru a putea trece cu bine iarna, apoi o proteja împotriva gerului, făcându-i culcuș de paie. Primavara, trandafirul începea să crească iarăși până se făcea o floare mare, roșie, puternică. Așa încât hotărârea de a tăia floarea lui de suflet și de a o oferi unei necunoscute, spre ajutor și consolare, nu a fost prea grea. Dar am convingerea că și dacă ar fi fost nevoit să smulgă floarea cu totul pentru a o dărui tinerei aflate în nevoie, băiatul nostru nu ar fi ezitat. Căci sufletul lui simțea nevoia de a oferi acest ajutor.

În dimineața în care a luat hotărârea de a tăia trandafirul, acesta era mai frumos ca niciodată, dar mai ales, era bucuros pentru misiunea pe care o primea. El s-a lăsat tăiat, așezat într-o hârtie curată și dus la palat. Acolo s-a lăsat dus în camera tinerei și, după ce a privit-o, a hotărât că salvarea ei este chiar scopul pentru care a fost crescut atâția ani.

Am să vă spun doar că, în zilele următoare, minunatul parfum al florii, zâmbetul neofilit al acesteia, catifelarea petalelor și dragostea așezată în el de anii în care a crescut alături de tânăr, au vindecat-o pe prințesă. Nu a durat mult până când ea s-a putut da jos din pat, apoi să umble și, în sfârșit să lucreze în grădină.

Nu va pot spune ca trandafirul a trăit veșnic, pentru că nu a fost așa, el s-a ofilit într-un târziu. Ceea ce a dăinuit a fost dragostea lui, iar prințesa i-a păstrat amintirea cu recunoștință. Niciodată nu a aflat de unde a primit acest trandafir, care inimă iubitoare l-a crescut atât de minunat. Dar, cu timpul, după ce a mai trecut un an și prințesa a pus din nou pe picioare grădina palatului, construcțiile noi au început iar să-și facă apariția iar oamenii au uitat de suferința necunoscută, gândurile la trandafirul salvator s-au reîntors, mai vii ca niciodată.

Vedeți voi, prințesa a aflat tot adevărul, cum propria grădină fusese golită, cum oamenii încercaseră cu disperare să-i culeagă trandafiri din grădinile lor și cum nu reușiseră. Apoi cum a apărut pe treptele palatului un trandafir roșu, perfect, care a și vindecat-o. Suferința necunoscută o tranformase mult pe prințesă: ea a înțeles cât de mult o iubesc părinții dar și ceilalți locuitori ai împărăției. Și a mai înțeles ca dragostea adevărată ca să poata reprezenta o nevoie, așa cum este nevoia de pâine sau de hăinuțe, trebuie să fie ca într-o familie. Numai o asemenea dorință de vindecare, pe care o poți simți atunci când rudele cele mai dragi sunt bolnave, poate convinge un trandafir să se dăruiască în schimbul alinării acestei suferințe. Prințesa știa acum, că, dacă toată împărăția ar fi fost o familie și toți locuitorii ar fi fost rude, oricine ar fi putut culege un trandafir pentru ea.

Dar, deși a înțeles acest lucru, prințesa nu a încercat măcar să-i judece pe ceilalți, să le arate unde au greșit sau să le spună că lipsa lor de grijă adevărată pentru ceilalți erau să o răpună. În loc de asta, ea a încercat să îi facă pe toți locuitorii să înțeleagă cât de importantă este iubirea pentru toți, acea iubire plină de grijă pe care o purtăm doar celor din familia noastră. Vedeți voi, ea s-a gândit că suferința necunoscută poate lovi pe oricine din împărăție și că, dacă pentru prințesa pe care o iubeau și apreciau cu toții, nu au putut simți nevoia reală să o ajute, atunci oricine altcineva nu ar avea nici o șansă la viață.

Amintirea trandafirului a învățat-o pe prințesă ce și cum să facă. Trandafirul cel roșu, chiar dacă rămăsese doar o imagine, îi vorbea prințesei despre iubirea cu care a fost crescut. Nu era iubirea pentru lucruri ci iubirea pentru floare, pentru tot ceea ce reprezenta ea: viața cu ciclurile ei, perfecțiunea naturii și a sufletelor ascunse în tot ceea ce trăieste. Și atunci prințesa, s-a retras într-o parte mai izolată a imensei grădini regale, a curățat locul de iarbă, flori sălbatice și trandafiri obișnuiți, și, într-o dimineață de toamnă înaintată, a plantat un trandafir roșu. S-a gândit cu drag la el încă dinainte de a-l planta, încă dinainte de a începe să curețe măcar locul. A pus în gândurile sale dragoste și grija, pentru floare și pentru toți locuitorii împărăției. Apoi iarna a învelit micul ciot cu o sticlă ca să nu înghete iar când a apărut primul lăstar, s-a repezit în camera ei și acolo, ascunsă de toți, a plâns de emoție. Era primul ei trandafir din dragoste. A venit primăvara, iar trandafirul a crescut așa cum deja știți, cu greu, dar vara el s-a deschis într-o floare minunată care a răsplătit toată grija și dragostea prințesei.

În fiecare an exista obiceiul ca palatul să organizeze o mare sărbătoare la care erau invitați toți locuitorii împărăției, exact la timpul optim de înflorire al trandafirilor: în luna iunie. Deoarece prințesa era sănătoasă și toate grijile trecuseră în acel an, regele a anunțat că se va reîncepe acest obicei atât de așteptat de toată lumea. Petrecerea se ținea în grădinile palatului, era însoțită de mese pline cu bunătăți, de muzică și, bineînțeles, de dans. Dar marea atracție pentru acești împătimiți cultivatori de trandafiri era prezentarea ultimelor soiuri de plante dezvoltate de prințesă. Ele puteau fi admirate pe loc, fata oferind sfaturi practice care le permiteau tuturor celor interesați să reproducă foarte ușor orice trandafir le era pe plac.

Anul acela singura noutate era trandafirul roșu. Atunci când toți locuitorii împărăției au vrut să-i afle povestea, prințesa le-a explicat cu mare grijă, cum poate fi el crescut și îngrijit, dar mai ales le-a spus că acest trandafir poate fi folosit pentru a-ți transmite dragostea oricui, atâta vreme cât este o iubire adevărată. Pentru că erau dornici să aibă în grădină o asemenea floare minunată, oamenii au început să o cultive. Unii au reușit din primul an, cei mai sensibili și grijulii față de ceilalți, alții au reușit abia după mai mulți ani, în care au învățat ce înseamnă grija și dragostea față de cineva străin, cum este trandafirul, dar care după ce crește devine atât de frumos. Și odată cu asta au învățat să aibă grijă unii de ceilalți, să ghicească nevoile de afecțiune ale celor din jur și au început să se vadă altfel. Se vedeau ca făcând parte din aceeași familie.

Au ajuns să se cunoască atât de bine încât chiar și tânărul nostru, de la care a plecat totul, a început să simtă iarăși viața atât de plăcută dintr-o familie. Și pentru că se cunoșteau toți, barierele au dispărut, tânărul s-a cunoscut cu prințesa, s-au plăcut de la prima întâlnire, apoi totul a decurs normal, frumos și foarte rapid spre căsătoria celor doi. Dar asta este altă poveste.

Autor: Dana Ichim

Previous articleÎmpărăția Strugurilor
Next articleGândul zilei 2011
Mirela S.
Mirela - Autor, Content Marketing Strategist, Blogger, Project-Manager, Inginer, Mama, Sotie… dar mai presus de toate, este o veșnică studentă. Pasiunea sa pentru studiu nu se restrânge la un singur domeniu. Din anul 2007 studiaza Cabala. "Cine sunt eu? Aceasta este una dintre cele mai grele și profunde întrebări pe care cineva le poate pune. Ne închipuim că știm cine suntem, dar… găsim oare răspunsul pe parcursul unei singure vieți petrecută pe această planetă? Putem oare transpune în cuvinte umane esența ce ne cuprinde? Aici și Acum sunt un om, sunt o ființă ce a primit un corp uman. O ființă umană care, “limitată” fiind de corpul primit, încearcă să stabilească o conexiune între inimă și rațiune, conexiune care să-i dea într-o zi răspunsul la întrebarea “Cine sunt Eu?”. … Sunt tot ce nu doar sunt și mult mai mult. La fel ca tine și ca orice suflet care a acceptat în aceste vremuri provocarea de a experimenta o viață într-un trup uman, pe această planetă minunată."