Împărăția Strugurilor

0
1097

 

Împărăția Strugurilor

imparatia-strugurilor            În lumea plină de împărății exista una, absolut specială, în care oamenii munceau din greu dar aveau și parte de multă veselie. Aceasta era Împărăția strugurilor. Activitatea oamenilor din împărăție începea dimineața devreme, când ieșeau cu toții în viile proprii ca să plivească buruienile, să taie lăstarii inutili și să lege ramurile noi și fragede pe spalierii special montați. În fiecare zi mamele ajutau la vie, apoi mergeau acasă ca să gătească mâncare și să îngrijească gospodaria, copiii învățau și se jucau la școală, de dimineață până seara, iar bărbații își petreceau tot timpul aproape de vie și de struguri.

Povestea noastră s-a petrecut mai demult, eu nu am fost de față, așa încât am să-i las să o spună pe cei doi băieței ai unei familii obișnuite din împărăție. Iată ce a povestit cel mai mare dintre ei:

Acasă la noi, încă de când îmi aduc aminte, era mult soare. Mama, tata și bunicii mei munceau de dimineață și până seara, tot timpul fiind bine dispuși căci roadele erau minunate și nu ne lipsea nimic. Munca era pentru toți foarte plăcută: în vie se întâlneau cu toți ceilalți lucrători, unii erau rude cu ceilalți și toți erau prieteni. Noi aveam struguri albi și roz pentru masă. Unii aveau boabele mari și parcă date cu ceară, iar alții erau mărunți și extrem de dulci. Mie îmi plăceau cel mai mult strugurii pentru stafide, pentru că nu au sâmburi și pentru că, de obicei nu eram lăsați să îi mâncăm pe toți de cruzi, așa cum am fi vrut noi, copiii. Întotdeauna cei mai buni struguri sunt aceia pe care nu avem voie să îi culegem.

Strugurii pentru stafide erau foarte prețioși în împărăția noastră. Ei se culegeau cu grijă ca să nu se scuture, apoi se uscau atârnați la soare, până pierdeau toată apa și deveneau mici picături de miere parfumată. Atunci erau trimiși către Împărăția de pâine. Oamenii de acolo umpleau cu ei cozonacii de sărbătoare, plăcintele cu brânză dulce dar și cornulețele pentru școală, ale tuturor copiilor din lume. Practic, întreaga împărăție își asigură bunătățile din stafidele crescute de familia noastră. Vedeți dar ca nimeni nu își putea permite să irosească nici măcar un bob.

În afară de strugurii pentru măncat erau și strugurii pentru vin. Majoritatea familiilor din împărăție cultivau struguri pentru vin. Poate că nu știți, dar strugurii pentru vin se cresc încă și mai greu, ei trebuie lăsați să se coacă un timp îndelungat, până cade bruma peste ei și le concentrează toată dulceața. Eu în schimb, am învățat toate astea la școală, și, fără să mă laud, pot spune că sunt foarte bun la îngrijit vița de vie. Fratele meu mai mic se arată de pe acum un foarte bun alcătuitor de vin.

Specialiștii împărăției în vin, alcătuitorii, intrau în acțiune după ce toată lumea și-a cules via, și-au stors strugurii și mustul a fermentat. Atunci, acești oameni deosebiți, treceau pe la toți producătorii, gustând, apreciind culoarea, limpezimea și parfumul vinului. Apoi se sfătuiau între ei și stabileau ce vinuri vor trebui amestecate și care vor putea fi păstrate așa cum au ieșit ele. Se obțineau multe soiuri de vinuri albe, roșii, dulci sau mai acrișoare. Absolut toți producătorii își puneau vinul în comun pentru alcătuirea acestor amestecuri prețioase și complexe, fiind nevoie de toate aromele posibile pentru alcătuirea unei licori atât de speciale.

Împărăția noastră nu era ca altele, că doar am mai umblat și eu prin lume și știu. Am văzut că în Împărăția de lână, de exemplu, cel care crește oile și caprele, habar nu are despre acela care croiește paltonașe. El îl cunoaște doar pe omul care curăță și toarce firele de lână. Atât. La noi lucrurile stau cu totul altfel și am să vă explic de ce.

Așa  după cum v-am spus avem și noi case și familii, cu tot ce trebuie în ele, copii, părinți, bunici, verișori plicticoși, căței și pisici. Dar noi copiii învățăm toți laolaltă, avem o singură curte mare în care alergăm, ne jucăm și încasăm mingi de fotbal drept în tărtăcuțe (asta dacă suntem mici de statură așa ca frate-meu). Iar cei mari lucrează împreună la vie, își amestecă roadele și mustul și împart totul după cum are nevoie fiecare. Păi nici nu s-ar putea altfel! Vedeți voi, este adevărat că fiecare familie își cultivă singură via, o îngrijeste și vara și iarna, dar când vine vremea culesului, totul prinde viteză. Strugurii odată copți trebuie culeși foarte rapid pentru a nu se strica și a putea fi trimiși la schimb sau a fi conservați până la primăvara următoare. Așa încât toată suflarea împărăției se strânge la cules la vie, în fiecare podgorie, pe rând, până când toate roadele sunt la adăpost, în cutii pentru trimis în lumea largă sau în butoaiele de vin. Ca să nu avem nici o încurcătură, regele nostru, care este cel mai priceput cultivator dintre noi, stabilește ordinea în care se vor culege viile. Și nimeni, niciodată nu a avut a se plânge de strugurii noștri!

Pot să vă spun că în împărăția noastră ne cunoaștem toți de mici, creștem împreună și ne purtăm de parcă am fi o mare familie. Acum când vă povestesc îmi este clar că asta suntem: o mare familie. Voi aveți cu siguranță familie și știți despre ce vorbesc, dar aș mai vrea să vă întreb ceva. Cum este la voi în casă? Da știu, vă iubiți, vă purtați de grijă, dar oare vă placeți cu adevărat unul pe celalalt? Căci eu, drept să spun găsesc ca fratele meu mai mic este uneori teribil de greu de suportat, mai ales atunci când se ține de capul meu deși eu caut cu disperare să-l pierd, să fug cu băieții mari pe dealul abrupt sau să mă ascund cu o fată drăguță într-un copac stufos.

Cam la fel merg lucrurile și în familia noastră mare. Toată lumea se înțelege perfect asupra celor mai mărunte lucruri legate de munca zilnică și nu există nici un prilej de supărare sau amărăciune. Cu totul altfel, însă stau lucrurile atunci când nimeni nu muncește. Iată de ce.

Exista în împărăția noastră un obicei vechi de când lumea ca, la sfârșitul fiecărei săptămâni, familiile, prietenii și toți cunoscuții să se întâlnească în casa unuia sau a altuia pentru a împărți împreună o masă copioasă, un pahar de vin și, bucuria noastră,a copiilor, o grămadă de dulciuri delicioase. Deoarece, în împărăție toți eram cel puțin prieteni, măcar o dată la două luni apucam să ne vedem la o astfel de masă, noi copiii, mai mult să alergăm ca nebunii printre picioarele tuturor, răsturnând tot ce era mai fragil în calea noastră. Îmi aduc aminte cu plăcere cum, în ultima zi de lucru a săptămânii, mama alerga acasă mai devreme, se apuca să gătească nenumărate feluri de mâncare, bunica rostuia dulciurile, apoi când veneau tata și bunicul și totul era curat și strălucitor ne pregăteam de musafiri. Noi aveam o casă mai mare ca a altora, pentru că locuiam împreună cu bunicii și aveam chiar și un străbunic printre noi. Străbunicul meu a fost cel mai blajin om pe care l-am cunoscut. El era întotdeauna activ, se plimba printre rândurile de vie, dădea sfaturi oricând era nevoie și obișnuia să se poarte elegant, cu pălărie, manuși fine de piele și camașă albă. Ceea ce îmi plăcea cel mai mult la el era faptul că fredona mereu, tot felul de melodii vechi. Și îmi mai plăcea faptul că mă iubea așa cum eram eu, chiar dacă încerca să-mi explice unde greșesc, el nu mă certa ci se aștepta mereu ca eu să înțeleg singur ceea ce am de făcut.

Străbunicul meu stătea întotdeauna în capul mesei de sărbătoare, cu fața strălucind în lumina împrăștiată de lumânări, de fața de masă albă, de paharele cristaline pline cu vin. În jurul lui ne așezăm noi, ceilalți, toți copiii, verișorii și verișoarele, unchii și mătușile, mamele și tații. Plus câțiva prieteni și câțiva drumeți rătăciți. Totul era minunat, mâncarea, sucurile și alergătura printre oameni. Atâta doar că… Nu mai știu când a început: poate atunci când matușa a început să-și dea întâlnire cu un tânăr posac, care fuma încontinuu, inclusiv peste bucatele noastre de sărbătoare… sau poate abia atunci când pe mama a început să o deranjeze acest fapt. În săptămâna următoare atât ea cât și bunica vorbeau despre asta, în bucătărie, adăugând că matușa ar trebui să fie mai atentă cu cine iese și, mai ales, pe cine aduce la masa noastră. Apoi au început alte observații. Pe tata îl deranja vărul blond care după două pahare devenea foarte zgomotos acaparând întreaga conversație. Și asta nu a fost totul, parcă în răspuns la aceste comentarii, critici și observații, toate rudele și prietenii noștri au început să fie nemulțumite: de noi. Bineînțeles că în capul listei lor de nemulțumiri eram noi, băieții, care nu făceam decât să le antrenăm cumințeniile lor de copii în tot felul de acțiuni prostești și imprudente, care se soldau, de cele mai multe ori cu haine rupte, păr încâlcit și, implicit, urechi înroșite.

Am să va spun un secret: copii sunt primii care simt că urmează să se întâmple ceva grav. Așa și noi; atunci când atmosfera din jurul mesei noastre a început să se schimbe imperceptibil, mai întâi am încercat să deviem atenția tuturor asupra noastră. Am făcut mai multe prostii, am răsturnat mai multe lucruri, până când au fost nevoiți să ne trimită în curte la joacă. De acum încolo am observat tot ceea ce s-a întâmplat prin geamurile mari ale camerei de zi. Cei mari începeau masa în liniste, parcă tolerându-se unii pe alții. Străbunicul stătea vesel în față, mânca un pic, apoi el adormea încetișor. Atunci începeau privirile încărcate de reproș, cuvintele de nemulțumire urmându-le îndeaproape. A venit iarna, străbunicul a răcit și a fost nevoit să petreacă în pat multe zile și săptămâni. Atunci practic au încetat mesele noastre, stăteam singuri, mâncam în liniște și ne culcam. Doar că părinții noștri, toate rudele noastre și chiar noi copiii, nu eram deloc obișnuiți să ne petrecem în singurătate nici măcar o zi. Oamenii au început să se întrebe care era cauza acestei rupturi,  acestei tristeți și a izolării. Până când, la un moment dat, au înțeles-o: ziua de odihnă era de vină. Vedeți voi, atâta vreme cât aveau ce să lucreze, aveau nevoie unii de ceilalți, nu erau interesați de faptul că unul era gras și se mișca greu sau altul era atât de slab că nu putea ridica nici măcar o lădiță încărcată cu struguri. Fiecare înțelegea că la muncă este nevoie de toți. Indiferent de statură și de inteligență, dacă toți doreau să participe la efort, strugurii ieșeau fără cusur și în cantitate suficientă pentru toată suflarea împărăției. Toți contau în muncă și fiecare se putea bizui pe celălalt. Asta este foarte simplu. Noi învățăm cât suntem de importanți unii pentru ceilalți încă din grădiniță și chiar nu îmi dau seama cum este posibil, ca o dată crescut mare, să uiți acest adevăr de bază.

Și, pentru că toți locuitorii împărăției chiar își doreau să stea împreună în fiecare zi, fără să se certe deloc, au renunțat fără nici o remușcare la ziua de odihnă, care le aducea numai certuri și discuții. Atunci a început o perioadă grea, chiar și pentru noi, copiii, care nu eram nevoiți decât să mergem la școală și să ne jucăm. Totul părea în regulă, eram împreună  zilnic, dar abia apucam să ne vedem părinții. Seara ne îmbrățișam obosiți, pe rând sau toți odată, așa cum o făceam mai demult în ziua de sărbătoare. Schimbam câteva cuvinte și ne repezeam către paturile noastre. Îmi era dor de mama, de tata, de bunici, de verișorii mei cei pisălogi. Bine, recunosc, fratele meu era atât de lipit de mine încât nu pot spune că îmi lipsea în vreun fel. Urmarea firească a acestei munci grele nu a fost deloc o abundență de struguri așa cum ne-am fi așteptat. Din contră, oboseala și-a spus cuvântul, oamenii au început să greșească și, deși nimeni nu îndrăznea măcar să îl critice pe celălalt, munca a încetat să mai fie plăcută. Apoi a devenit un chin. Iar strugurii erau pe cale de dispariție. Am început să purtăm hăinuțe tot mai vechi, să transmitem fraților mai mici toate lucrurile care ne rămâneau mici, caietele care mai puteau fi scrise iar la masă împărțeam fiecare firimitură de pâine. Noi copiii ne rupeam de la gură ca să ne hrănim animalul favorit: un cățel pricăjit, o pisicuță slăbuță sau un hamster cu blăniță subțire. Au fost vremuri grele. Dar oamenii au rămas uniți. Nimeni nu a plecat în altă împărăție și toți se gândeau cum să rezolve situația aceasta disperată. În primăvară străbunicul s-a făcut bine și a început să iasă din nou la soare. Din păcate, însă, puternica răceală din timpul iernii trecute îl lăsase fără grai, bietele lui corzi vocale care iubeau atât de mult muzica, cedaseră și nu mai puteau vibra deloc.

Deoarece peste iarnă o bună parte din araci înghețaseră, munca la vie se redusese foarte mult așa încât părinții mei s-au gândit să-i facă o plăcere străbunicului adunând iarăși întreaga familie la o masă caldă. Astfel, și-au anunțat toate rudele și pe toți prietenii că plănuiau să organizeze o întâlnire și o masă caldă pentru a sărbători însănătoșirea străbunicului. Asta însemna practic, că invitaseră la masă toată împărăția. De acum eram și eu mai mare și știam ca mama nu are nici o posibilitate reală de a-i hrăni pe toți acești oameni. Dar asta nu a contat deloc. Cu toții au stabilit ca la acel sfârșit de săptămână va fi iar zi liberă. Împreună au adunat tot ce era mai bun prin cămările lor golite, au tras din butoaie ultimul vin de soi și au început să aducă la noi acasă de toate. Au sosit pe rând toți oamenii, au stat de vorbă, s-au îmbrșțisat și au plâns de bucurie când au descoperit ce mult țin unii la ceilalți. Eu personal, deși sunt cam mare pentru asta acum, am avut grijă să dau peste toți, să vărs vin peste rochițele decolorate de atâta spălat ale celor mai drăguțe fete și să-i îndemn pe băiețeii mai naivi să se cațere în copacii cei mai mari, din care, evident au trebuit să fie coborâți cu grijă de adulții responsabili.

Atunci, la acea reîntâlnire nevoiașă în bucate dar plină de afecțiune, am înțeles cu toții că oricât de bine am munci împreună, trebuie să învățăm să și sărbătorim împreună. Nu contează cât de multe bucate împărțim atâta vreme cât o facem din toată inima, cu drag și cu înțelegere unul pentru celălalt. Ziua de odihnă și de sărbătoare, ca și mesele întinse în așteptarea oaspeților au devenit din nou o tradiție în împărăția noastră. Și cât de mult așteptăm aceste zile, cum muncim doar cu gândul la ele, la dragostea pe care o împărtășim unii altora în aceste zile!

Eram săraci dar nedespărtiți, ca un ciorchine uman din care ne revărsam asupra lumii sucul dulce al iubirii noastre. Și, stând așa, uniți, privindu-l pe străbunicul care trona în capul mesei, oamenii au început să se vadă pe ei înșiși ca pe un trunchi de viță de vie, cu rădăcina înspre străbunici și ramurile întinse spre copii. Într-un fel era ca și când am fi fost și noi o cultură mare a cuiva teribil de puternic și înțelept. Adulții au învățat atunci să mulțumească, așa cum făceau în copilarie, pentru toate lucrurile bune pe care le căpătau, pentru frumusețea și grija cu care erau ei înșiși crescuți și cultivați. Ei l-au numit pe marele cultivator Creator și, cu dragoste și sfială, Tată.

Pentru noi, copiii, faptul că și cei mari pot mulțumi cuiva a fost o mare surpriză, era o vreme în care am crezut că atunci când crești, este obligatoriu să uiți cum trebuie să mulțumești. Am crezut că marea balanță care există în lume, aceea care ne dădea exact atâția struguri cât să fim foarte, foarte fericiți este ținută de noi, hotărâtă de întâmplare, de ploi sau de geruri aspre. Apoi, în acele momente grele, de lipsuri, în care cu cât munceam mai mult căpătam tot mai puțin, am înțeles ca hotărârea vine de la Acela care a creat toată aceasta lume minunată iar balanța, da, noi o ținem și o echilibrăm prin dragoste și înțelegere. Și acceptarea tuturor.

cos-cu-struguriAutor: Dana Ichim

Previous articleSecretele Lumilor de Sus
Next articleÎmpărăția Trandafirilor
Mirela S.
Mirela - Autor, Content Marketing Strategist, Blogger, Project-Manager, Inginer, Mama, Sotie… dar mai presus de toate, este o veșnică studentă. Pasiunea sa pentru studiu nu se restrânge la un singur domeniu. Din anul 2007 studiaza Cabala. "Cine sunt eu? Aceasta este una dintre cele mai grele și profunde întrebări pe care cineva le poate pune. Ne închipuim că știm cine suntem, dar… găsim oare răspunsul pe parcursul unei singure vieți petrecută pe această planetă? Putem oare transpune în cuvinte umane esența ce ne cuprinde? Aici și Acum sunt un om, sunt o ființă ce a primit un corp uman. O ființă umană care, “limitată” fiind de corpul primit, încearcă să stabilească o conexiune între inimă și rațiune, conexiune care să-i dea într-o zi răspunsul la întrebarea “Cine sunt Eu?”. … Sunt tot ce nu doar sunt și mult mai mult. La fel ca tine și ca orice suflet care a acceptat în aceste vremuri provocarea de a experimenta o viață într-un trup uman, pe această planetă minunată."