Împărăția Cărții

0
1135

Împărăția Cărții

            În toată lumea nu există nici o altă împărăție așa ca aceea a Cărții. Poate pentru că oamenii nu aveau nevoie de prea mult spațiu ca să scrie ori, măcar, pentru a corecta și tipări o carte, această împărăție era mai mare sau mai mică, în funcție de câți locuitori trebuia să adăpostească la un moment dat. Și, cum în ultima vreme oamenii care citeau erau tot mai puțini, împărăția își redusese dimensiunile la acelea ale unui oraș mic. Din cauză că se tipăreau tot mai puține cărți, foarte mulți locuitori ai acestei împărații plecaseră în lumea largă, la început încercând să-și păstreze meseria de cărturari, dar, mai apoi, renunțând la ea și făcând orice altă treabă era necesară pentru a-și putea crește copiii. Dar să nu credeți că erau triști cumva, orice părinte își iubește copiii și poate să facă orice treburi grele sau complicate, doar pentru a putea aduce acasă tot ceea ce este necesar celor mici. Atâta doar că, de-a lungul mai multor generații, cărturarii au pierdut chiar și dorința de a citi; au uitat cu totul de cărți iar copiii din ziua de azi cunoșteau doar cărțile de școală și atât. Acum Împărăția Cărții ajunsese să fie, de fapt, o simplă oază în deșert. Mă rog, era o oază minunată, în jurul unui izvor cu apă proaspătă și dulce, care nu seca în niciun anotimp. Era o mică pădure cu arbori sălbatici, animale și chiar o cascadă. Cărturarii aveau case frumoase, vesel colorate și, firește, pline de cărți. Chiar dacă iubeau literele, cuvintele, semnele de punctuație și făcuseră o pasiune pentru vorbele cu mai multe înțelesuri, locuitorii acestei împărații mai creșteau pe lângă casele lor și grădini foarte frumoase cu legume, pomi fructiferi și, mândria lor, curmali înalți cu fructe dulci pentru care trebuiau să se bată cu toate păsările și insectele de prin zonă.

           Regele și regina împărăției erau oameni tineri, veseli și căsătoriți doar de un an, dar deja urau bun venit în casa lor, primului copil: un băiețel. Copilașul era foarte vioi, nici nu ai fi crezut că este fiu de cărturari. Alerga prin toate grădinile, îi plăcea să mângâie scoarța copacilor și le dădea ocol doar ca să îi simtă pe toate părțile, punea o grămadă de întrebări și reușea să devină atât de insistent în aflarea răspunsurilor încât oamenii i-au prevăzut un mare viitor în studiul științific al naturii. Acum, nu știu cum să vă spun ca să nu vă întristez prea mult, micuțul prinț avea un defect, dar nimeni nu și-a dat seama de nimic pentru că el se comporta ca orice alt copil de vârsta lui. Abia când au încercat să-l învețe să citească și-au dat seama de asta: copilul nu putea să vadă, nimic.

Dar până la teribila constatare, totul a decurs în mod obișnuit pentru cel mic. Mai întâi și-a cunoscut părinții, aplecați cu grijă deasupra lui, apoi soarele, florile de la geam, bunicii și, într-un cuvânt toată lumea. Vedeți voi, când apare un copil mic într-o familie, cum ați fost și voi, toată lumea presupune că el este la fel cu oricare alt copil: că poate vedea și simți aceleași lucruri și în același mod. Așa a fost și în familia regelui din Împărăția Cărții și cu toții au presupus, în ziua în care băiețelul le-a zâmbit cu gurița lui fără dinți dar privindu-i drept în ochi, că acesta vedea perfect. O presupunere total greșită! Cu toate acestea prințul putea vedea, în felul său, întreaga lume. Atunci când mângâia copacii el putea vedea toată viața cuprinsă în ei, începând cu ziua când a fost plantat de un om sau de natură. Cum a crescut, prin câte furtuni și secete a trecut, câți oameni s-au adăpostit sub ramurile lui de soare sau de ploaie, câte păsări, insecte sau șopârle și-au găsit odihna sau adăpost pe scoarța lui. La fel putea citi în apa izvorului toate câte s-au oglindit în ea și toate ființele care și-au astâmpărat setea din ființa lui. Copilul putea vedea soarele, luna și stelele, ba chiar și stâncile sau pietricele mici. Pentru el toată lumea era plină de viață, totul avea o poveste, exista de mult și părea, într-un mod cu totul ciudat, că se afla acolo doar pentru el, probabil pentru că era prinț, adică un fel de conducător mai mare peste toți. Lumea înconjurătoare se mișca în ritmul vieții lui, când se simtea vesel copacii se bucurau și ei, florile întorceau zâmbitoare capetele colorate pentru a-l privi, chiar și deșertul se răcorea și respira mai ușor cu plămânii lui pietrificați. Când era trist, cerul se acoperea cu un strat fin de nori, ca o ceață, albastrul se decolora într-un cenușiu șters și urât. Bineînțeles că nici un adult nu îl credea atunci când le povestea că, de exemplu, astăzi când s-a jucat în grădină, s-a simțit singur și atunci salcia de pe malul râului i-a făcut leagăn și două flori albastre i-au dat vânt și au râs cu el. A fost ușor și firesc pentru băiat ca, atunci când s-a convins că lumea însuflețită care trăia alături de el și îi ținea companie a fost făcută astfel, pentru el, să mulțumească pentru asta. Și pentru că oamenii Cărții știau din cele mai vechi scrieri, că lumea în care trăiau cu toții, veche de milioane de ani, a fost făcută de Creator, băiatul cu o bună creștere demnă de un prinț s-a obișnuit să mulțumească pentru fiecare lucru, zi sau noapte, Creatorului.

           Și totul a fost minunat, până în ziua în care, așezat în fața unei cărți, el nu a putut să vadă nimic din ce era scris în ea. Părinții încercau să îi descrie literele dar, degeaba, paginile se înșirau goale în fața ochilor lui.

Ca să nu o mai lungesc, regele și regina au chemat medicul împărăției și, după ce au constatat că băiatul era practic orb, căci peste ochii săi era așezată o piele groasă ce împiedica pătrunderea luminii, au hotărât să îl opereze pentru a-i reda cât mai curând vederea. Operația a fost efectuată cu o grijă deosebită iar prințul a putut vedea prima oară în viața lui.

În momentul în care a deschis ochii, le-a spus părinților că nimic nu s-a schimbat, totul era exact așa cum arăta și înainte: cerul albastru, frunzele verzi, ochelarii tatei sclipind peste lacrimile de ușurare și fericire. Mama a trecut repede peste acest moment spunându-i că, indiferent dacă lumea se schimbase sau nu, acum putea să vadă cu ochii lui, cum arată lumea adevărată și nu aceea închipuită! După mai multe zile petrecute în pat, prințul a plecat să exploreze grădina și să-și găsească prietenii însufletiți. Dar știți ceva? Aceștia dispăruseră și în locul lor stăteau doar niște poze, tablouri ale vechii sale lumi. Sigur copacii se aflau la locul lor, frunzele le străluceau în soare și vântul le răsucea ușor de pe o parte pe alta, dar nu mai spuneau nici o poveste, erau fără viață. Chiar și culorile pierduseră ceva din frumusețea și profunzimea dinainte. Și, ceea ce era mai neliniștitor, pozele pe care le vedea erau rupte, fragmentate, păreau fără legătură unele cu celelalte. Dacă înainte copacii erau legați de oameni, de soare, de apă, de insecte și de păsări, acum păreau niște jucării, fără viață, care treceau unele pe lângă celelalte, la întâmplare. Lipsea sufletul din ele, acela care le lega în aceeași poveste, în aceeași viața. Și, zi după zi, băiatul a înțeles că lumea nu se mai mișca în ritmul lui, ci aveau propriul ei ciclu de viață care nu ținea cont de oameni și, de multe ori, era greu de prevăzut.

         Pentru pierderea subită a iubitei lui lumi, copilul a fost, însă, consolat de cărți. Ah, literele! Ce forme minunate și cum se arcuiau sub creionul lui! Erau litere rotunjite, altele aveau brațe în toate direcțiile și unele erau abia niște semne scurte. Dar câte puteau ascunde în ele!  Când le scria, băiatul punea în litere nenumărate înțelesuri, lucruri sau chiar ființe: pe mama o desena cu drag în litera M, cea cu două brațe calde, pe tata în T ca pe un copac puternic și tot așa. Apoi a învățat să le lege în cuvinte și să potrivească totul în propoziții. Primele poezii pe care le-a scris au fost despre lumea dinainte de a putea vedea cu ochii, despre lumea în care vedea cu sufletul. Băiatul așeza în literele lui atâtea înțelesuri și atâta suflet, încât atunci când le lega în cuvinte și cuvintele în versuri, poezia era vie. Din pagina scrisă săreau iepuri și păsări și creșteau flori ca din pălăria unui magician. Între paginile scrise de băiat ploua, ningea și străluceau stelele. Literele păreau că vorbesc mai întâi singure, fiecare cu vocea ei distinctă, apoi se apucau de mâini și dansau pe muzica în cuvinte și fraze, pentru ca, în final, să dezvăluie o lume întreagă, vie și plină de emoții. Băiatul și-a regăsit, astfel lumea primilor săi ani, numai că nu o mai avea în fața ochilor ci în interiorul său. Și lumea aceasta îl hrănea cu atâtea senzații noi încât băiatul a simțit nevoia să mulțumească pentru toate acestea Creatorului, ca pentru o hrană specială.

Apoi a început școala, cu tot felul de materii de învățat și cărți de citit. Pentru copiii din Împărăția Cărții nici vacanța nu era total lipsită de școală. Se chema școală de vară și era de fapt o tabără organizată pentru toți copiii iubitori de carte din întreaga lume. Dar, deși cărturarii cei mai talentați se întreceau în alcătuirea de afișe cu școală de vară cât mai atractive și mai colorate, și, deși aceste afișe ajungeau în școlile din toată lumea, cu toate acestea, în tabără ajungeau foarte puțini copii. Abia douăzeci sau poate treizeci de copii. Aceștia erau copiii care iubeau cărțile. Ei nu erau mulțumiți cu imaginile din filme și nici cu jocurile electronice, toate erau la fel, puteau să admire imagini goale de senzații, se puteau întrece în îndemânare și șiretenie dar ei aveau nevoie de altceva. Doar cuvintele erau suficient de maleabile pentru a-și schimba înțelesul în funcție de starea lor de spirit, de micul univers pe care, fiecare, îl purta în suflet. Din litere și cuvinte copiii făureau lumi noi, trăiau în ele și le împărțeau cu drag cu toți ceilalți.

Când s-au deschis ușile autobuzului care i-a adus pe copiii din întreaga lume la școală de vară și-au făcut apariția cele mai diferite fetițe și băieței. Prințul și toți cei din împărăție semănau între ei ca niște picături de apă: erau cu toții subțiri și negricioși, cu părul negru și ochii ca alunele. Pe când copiii ceilalți erau și mari și mici și grăsuți și miopi și blonzi și… în orice fel v-ați putea imagina. Sigur că nu erau cei mai populari din lume, știe toată lumea că iubitorii cărților sunt, mai degrabă, timizi și introvertiți. Dar faptul că erau la fel cu toții i-a determinat pe copii, chiar de la început să se placă și să se privească cu încredere. Aici nimeni nu-i critica pentru nimic, erau împreună doar de dragul cărților.

La sosirea copiilor prințul și-a luat în primire rolul său și le-a arătat școala, dormitoarele luminoase dar și biblioteca plină de cărți cu sala ei de lectură, care era de fapt terasa umbrită de plante agățătoare roșii și portocalii, pe podeaua căreia erau presărate perne comode din petice colorate de piele. Apoi zilele au început să treacă așa cum o fac ele doar în vacanțele noastre fericite: cu mare repeziciune. Copiii alergau peste tot, călăreau fericiți bicicletele pe pantele dealurilor deșertului, culegeau flori și fructe, neobișnuite pentru cei mai mulți și făceau baie în micul bazin de sub casacadă. Pe înserat se strângeau pe terasa bibliotecii ca să împartă între ei dulciurile aduse de acasă și multe povestiri despre locurile în care trăiau, familiile lor și prietenii lăsați acasă.

Inițial școala de vară impunea copiilor ore de citit, de discutat pe marginea lecturilor, de împărtășit idei. Dar ei toți știau atât de multe despre cărți și citiseră tot ceea ce li se potrivea la vârsta lor și ceva pe deasupra, încât copiii s-au mărginit să arunce între ei doar idei și comentarii despre acestea. În schimb își spuneau tot felul de povești minunate.

O fetiță cu părul roșu ca focul și plină de pistrui venea din Împărăția Pâinii, unde se găseau câmpuri nesfârșite de grâu și iarna era atât de ger încât crăpau chiar și pietrele. Altul, un flăcău zdravăn, cu părul și ochii cafenii venea din Împărăția Comerțului. Părinții lui aveau o casă mare de piatră care, la parter, era de fapt un depozit plin cu tot soiul de mărfuri cu forme și arome ciudate. Un alt băiat venea dintr-o familie de pescari și avea mânuțele bătătorite de atâta tras la plasele cu pește, dar tot le ducea dorul, așa cum îi lipsea și aerul plăcut, sărat, al marii lângă care trăia. Toți copiii povesteau despre case, căsuțe sau chiar blocuri, în care trăiau fericiti cu familiile lor. Ei descriau cu har dragostea cu care erau crescuți de părinți, întâmplările deosebite sau doar hazlii prin care trecuseră la școală sau în expedițiile pe care le întreprindeau cu prietenii. Fetele mai și cântau, frumos, cu voci subțiri, despre flori și despre dragoste. Și fiecare poveste, atunci când era spusă cu drag și ascultată cu sufletul însetat să știe, avea un fel special de a căpăta viață. Unele povești căpătau aripi de la început, se lansau cu vioiciune și haz în descrieri de întâmplări care mai de care mai neobișnuite. Altele, mai ales poveștile fetelor, erau pline de nostalgie și iubire pentru întreaga lume cuprinsă în ele: câmpuri cu flori, micile animale de acasă, prietenele dragi, cerul înstelat și melodiile păsărilor. Pentru prinț, aflat mereu în căutarea lumii pierdute a primilor săi ani de viață, aceste povestiri au fost neprețuite. Ele se adăugau unele lângă celelalte, completându-se și alcătuind în sufletul lui o nouă lume. Sigur că nu era o lume exterioară așa ca pe vremuri și nici nu era o lume doar a lui, erau incluși în ea toți prietenii săi. Toți copiii erau pe rând și în același timp povestitori și ascultători, toți își așterneau în fața prietenilor sufletele, cu bune și cu rele, așteptând de la aceștia înțelegere, sfaturi pentru îndreptare și dragoste. Și toți cei care ascultau ofereau cu drag și infinită răbdare, compasiune și dragoste.

         Poate că plăcerea de a citi și jocul cu cuvintele îi învățaseră pe acești copii cum să așeze vorbele, cum să pună emoție în ele astfel încât să poată transmite atâtea lucruri, culori, arome, senzații și sentimente complexe. Sau poate doar faptul că urechile care auzeau vorbele erau deosebite și toți cei de față nutreau o puternică prietenie unii pentru ceilalți, era ceea ce producea magia. În orice caz, între copii a început să curgă un râu cu apă vie, grija și iubirea pe care și-o purtau putea fi simțită, îi putea hrăni și le putea stinge setea.

Aș putea să vă spun că nimeni nu a mai dorit să plece acasă, dar nu a fost așa! Toți copiii au fost absolut nerăbdători să se întoarcă la familiile lor dragi, atâta doar că și-au făgăduit să se revadă vara următoare, în deșert. Poate credeți că nu s-au despărțit niciodată! Iar vă înșelați, unii au început să uite prietenii de-o vară, alții au pierdut plăcerea cititului, în schimb grupul creștea cu noi copii entuziaști, unii devenind prieteni pe viață.

Pentru prinț vara aceea, prima dintre ele, a însemnat o ușă deschisă către lumea vie, adevărată, aceea pe care o crezuse pierdută. Lumea adevărată era aceea pe care o primea sufletul său, dar nu direct de la lumea înconjurătoare, ci prin sensibilitatea prietenilor săi. Lumea adevărată era ca mierea: prietenii o culegeau din afara lor, apoi o treceau prin suflet și o împărțeau unii cu ceilalți. Deși mai tot anul era singur, fără prieteni, prințul a păstrat în inima lui dragostea pentru ei și, pentru că dorea să comunice și altora marea prietenie pe care o împărțiseră și, mai ales, dorea să le arate tuturor ce lume minunată pot găsi în sufletele lor, el a scris o carte. În ea apărea fiecare prieten și fiecare gest sau vorbă din acea vară. Și toți cei care o citeau puteau pătrunde în grupul de prieteni și puteau include dragostea acestora în propriile lor inimi. Și puteau să vadă lumea adevărată, așa cum este ea de fapt: o lume a prietenilor care au grijă unii de ceilalți.

Iar prințul, care știa câtă răbdare a avut natura ca să îl aștepte și pe el să apară pe lume, cum a fost totul pregătit special pentru bucuria lui, câtă grijă l-a înconjurat când era mic și câtă dragoste prietenească a primit atunci când a crescut, nu a uitat, toată viața lui, să mulțumească Creatorului lumii. Și asta vă urez și vouă copii: să cereți și să primiți înțelegerea lumii adevărate. Și să rămâneti mereu copii mici, mulțumind Celui Mare pentru toată grija pe care vi-o arată!

Autor:  Dana Ichim

Previous articleArticolul de pranz – Marti 3.07.12
Next articlePROLOG
Mirela S.
Mirela - Autor, Content Marketing Strategist, Blogger, Project-Manager, Inginer, Mama, Sotie… dar mai presus de toate, este o veșnică studentă. Pasiunea sa pentru studiu nu se restrânge la un singur domeniu. Din anul 2007 studiaza Cabala. "Cine sunt eu? Aceasta este una dintre cele mai grele și profunde întrebări pe care cineva le poate pune. Ne închipuim că știm cine suntem, dar… găsim oare răspunsul pe parcursul unei singure vieți petrecută pe această planetă? Putem oare transpune în cuvinte umane esența ce ne cuprinde? Aici și Acum sunt un om, sunt o ființă ce a primit un corp uman. O ființă umană care, “limitată” fiind de corpul primit, încearcă să stabilească o conexiune între inimă și rațiune, conexiune care să-i dea într-o zi răspunsul la întrebarea “Cine sunt Eu?”. … Sunt tot ce nu doar sunt și mult mai mult. La fel ca tine și ca orice suflet care a acceptat în aceste vremuri provocarea de a experimenta o viață într-un trup uman, pe această planetă minunată."