Urmându-ți inima – Partea V

0
709
  1. Cabala, credinţă, rugăciune – drumul spre împlinire, prin „Lumina Creatorului”

Lumina ajunge de la Creator, şi e resimţită de noi ca o imensă plăcere. Acesta este scopul Creaţiei! – Atingerea Luminii fiind sinonimă cu atingerea Creatorului, noi percepem lumina emanată de la El, şi nu pe Creator. Credinţa, este forţa care face posibilă viaţa, cu speranţa că este absolut posibilă realizarea vieţii spirituale, că e posibil să fim reanimaţi dintr-o stare care se aseamănă cu moartea spirituală. Nevoia de a resimţi aceasta credinţă creşte pe măsură ce omul se simte mai amorţit spiritual. Rugăciunea este concentrarea eforturilor din partea inimii în lucrul care-i este cel mai important omului, acela de a-L percepe pe Creator şi de a fi în stare să-i ceară viaţa însăşi. Străduinţa, efortul, rugăciunea devin posibile doar cât timp Creatorul ne este „ascuns”(nistar). Adevărata rugăciune nu vine să petindă revelarea Creatorului, ci e doar o cerere a ajutorului pentru a reuşi să ne debarasăm de ego, inamicul altruismului, al spiritualului.

Cu cât este mai sigur de a fi cucerit o anumită proporţie din altruism, cu atât are mai multă putere să înceapă a primi plăcerile de dragul Creatorului, fiind conştient de faptul că El se delectează dacă omul are plăcere. Voinţa Creatorului este aceea de a-l conduce pe om la plăcere, de a-i face bine. Apropierea dintre cei doi poate avea loc prin echivalarea dorinţelor lor, unul faţă de celălalt.

Pe lângă plăcerea de a primi Lumina Creatorului, Omul câștigă delectare infinită din perceperea Aceluia care este izvorul acestor voluptăţi, sesizarea măreţiei Creatorului. De fapt, acest fel de plăcere reprezintă SCOPUL CREAŢIEI.

  1. Restrângerea „punctului negru” şi corectarea denumită –“ecran”

Egoismul,natura noastră din naştere, ne stăpâneşte în toate aspectele: de la cel hormonal, molecular, până la sistemele complexe ale creierului uman, subconştientul şi în fine, dorinţele cele mai pure şi sublime, numite de noi, altruism. Omul,haAdam, nu este capabil să facă nimic împotriva egoismului său. Cel care doreşte să iasă de sub controlul egoului trebuie să acţioneze contra raţiunii şi a dorinţei corpului, pentru a continua să progreseze pe plan spiritual. Fără să aştepte răsplată. Aceasta este calea unică de a ieşi din cadrul acestei lumi, adică lumea egoismului. Această metodă e definită alegoric prin cuvintele : „e legat cu funii până ce va zice – „vreau !” Astfel, când Creatorul îl va ajuta şi îl va înzestra pe Om cu natura de altruist, trupul se va mulţumi şi va accepta să funcţioneze sub legi spirituale, acest grad se cunoaşte sub denumirea de „Tșuva” – răspuns sau reîntoarcere.

Răsturnarea naturii egoiste în cea altruistă se petrece atunci când dorinţa de a primi, sau egoismul, sau punctul cel negru, trece printr-un proces numit proces de „restrângere” (ţimţum). În cursul acestui proces Lumina Creatorului dispare din ego, şi îşi face apariţia corectarea, denumită ecran-(masach). Cu ajutorul aşa numitului ecran, egoismul e schimbat în altruism. Nu avem posibilitatea să cuprindem cu mintea cum are loc acest miracol, decât trecând noi înşine prin acest proces! Până atunci, ni se va părea ireală posibilitatea schimbării legii de bază a naturii, conform căreia nu ne este dat să realizăm un lucru care nu e în puterea voinţei de a-l atinge. Însă iată că miracolul înfruntă legea şi deodată, are loc, acolo chiar unde nu a învins voinţa noastră. Şi s-ar părea, deodată că am avea puterea. După ce se petrece acest miracol, transformarea egoismului în altruism, Omul descoperă că toate faptele sale rămân precum au fost, şi că nici în nouă situaţie nu are ce dărui Creatorului, care este perfect. Omul va înţelege că tot ceea ce doreşte Creatorul, este de a-i oferi omului perfecţiunea, identificarea cu El.

Omul nu poate răspunde în aceeaşi măsură Creatorului în schimbul plăcerilor infinite de care este copleşit, dar găseşte singura cale de a-i dărui Creatorului, aceea de a primi plăcere, fiind conştient de originea ei şi cu condiţia de a-i produce LUI, Creatorului, plăcere, prin aceleaşi fapte ca şi înainte. Dar şi în acest fel, gândul, intenţia, nu aduce folos Creatorului în aceeaşi măsură ca şi Omului. Gândul, permite omului să aibă parte de plăceri infinite, fără sentimentul de vinovăţie și ruşine. Acum când a ajuns să-l egaleze pe Creator, devenind altruist în locul egoistului, el se poate delecta cu plăceri spirituale, adică poate să primească în mod infinit (ein sof), aşa cum poate primi doar cineva care nu primeşte pentru propria plăcere. Aceasta este de fapt condiţia care permite delectarea infinită!

  1. Rugăciunea fără „intenţie”, este ca şi trupul fără suflet

Omul se poate obliga să efectueze o activitate fizică, dar nu se poate obliga să-şi schimbe dorinţele. Nu e capabil să facă ceva care să nu-i fie lui de folos. Când una sunt faptele corpului, şi alta gândul sufletului, atunci rugăciunea este fără intenţie, ca şi corpul fără de suflet. O faptă e considerată fără viaţă spirituală, atât timp cât ideea dinapoia ei nu este corectată.

  1. Lumile spirituale şi secțiunea “cojilor”

Haideţi să ne imaginăm un spaţiu gol împărţit în două printr-o linie orizontală, partea de sus fiind lumea spirituală, iar partea de jos, lumea egoismului. Deasupra liniei poziţionăm pe toţi cei care sunt gata de a acţiona în contradicţie cu raţionamentul, adică în conformitate cu „ credinţa dincolo de raţiune”, deci pe toţi cei care aleg altruismul în locul egoismului. Gradul de spiritualitate este în funcţie de „proporţia” de altruism. Deasupra este sesizat Creatorul, şi cu cât urcăm mai sus, el este mai bine perceput. Deasupra sau dedesubt, sunt definite în funcţie de ecranul construit de om, care respinge plăcerea care soseşte fără socoteală, plăcere directă, egoistă – Lumina Creatorului. Ecranul care desparte lumea noastră de cea spirituală se numeşte Barieră (mahsom).

Cei care trec dincolo de barieră nu mai cad înapoi din lumea spirituală în lumea aceasta. Deasupra barierei este stăpân altruismul, iar dedesubt, domneşte egoismul. Paralel cu treptele spirituale altruiste, aflate deasupra liniei, se găsesc treptele impurității (tuma), care sunt Olam: ASYA, YEŢIRA, BRYA de Tuma, acestea fiind lumile înfăptuirii, a creerii şi a creaţiei, respectiv, cele impure, fiecare din ele fiind compusă din 10 trepte, Sfirot, în total 30 de trepte. Deasupra liniei, care cuprinde lumea Asya plus jumătate din lumea Yeţira, se află secțiunea cojilor (mador ha-klipot). Ea există în paralel cu treptele pure şi impure. Fiecare dintre lumi conţine 10 Sfirot, trepte, laolaltă 30 de trepte sau Sfirot.

Lumea Ațilut,este lumea în care împreunarea cu Creatorul şi perceperea Sa, sunt depline. Omul care urcă gradaţiile spre lumea Ațilut, îşi asimilează treptat însuşirea de altruism. Când a atins lumea Ațilut, a dobândit toate calităţile celui darnic (hafeţ hesed), începând cu treapta cea mai de jos a lumii Ațilut, adică a început să primească de dragul Creatorului, pentru a-l bucura. Ajungând la însuşirea de altruist, acum, cu ajutorul ei îşi corectează, dar nu îşi anulează esenţa sa. Nu este anulată dorinţa de a primi, ci se corectează intenţia: „de dragul cui se delectează”, sursa şi cauza pentru care se delectează el, omul.

Omul corectează treptat egoismul, transformându-l în altruism. În concordanţă cu procesul de corijare, el progresează, urcând treptele, până când ajunge la progresul maximal pentru care fusese destinat, în concordanţă, pe potriva rădăcinii sufletului său.(aceasta fiind porţiunea de la început a ultimei trepte a regatului din lumea Ațilut. Rădăcina sufletului s-a extins, crescând în urma procesului de corectare, de 620 de ori, şi s-a reunit pe deplin cu Creatorul.

  1. Vasul sufletului se umple de lumină – Uniunea cu Creatorul

Toată lumina, sau cantitatea de plăceri, Creatorul doreste să ni le ofere nouă, Creatului – noi fiind denumiţi sufletul general al tuturor creaturilor. Această lumină a fost original destinată sufletului fiecăruia dintre noi şi fiecare suflet este o parte din Divinitate (Șchina) sau sufletul total. Fiecare din noi trebuie să ajungă să primească lumina care i se cuvine pe măsura corectării propriei dorinţe.

Omul poate să sesizeze pe Creator numai dinlăuntrul voinţei egoiste care a fost corectată. Aceasta voinţă corijată se numeşte Vasul Sufletului (Kli haNeşama). Sufletul conţine „vasul”+ lumina emanată din Creator. După ce omul a îndeplinit corijarea vasului egoist într-un vas altruist, vasul se reuneşte cu lumina în deplinătatea ei, deoarece şi-a însuşit caracteristicile luminii. Umplându-se cu lumina Creatorului, omul devine egal cu El, şi se contopeşte cu însuşirile Lui. Nu se poate exprima prin cuvinte situaţia aceasta extraordinară. Se spune că suma tuturor voluptăţilor, din toată lumea şi din toate vremurile, reprezintă doar o scânteie din flacăra infinită a plăcerii primite de suflet prin contopirea cu Creatorul.

  1. Cele trei linii – Înălțarea grad cu grad pe scara spiritualităţii

Legea „liniei mijlocii” dictează progresul pe scara spiritualităţii. Pe fiecare treaptă este posibilă realizarea bucuriei descris în proverbul: „Care este cel bogat? – Cel fericit cu ceea ce are!”. Omul se poate bucura de ceea ce posedă de parcă ar fi câștigat toate comorile lumii. Acest sentiment este posibil doar în măsura în care îl consideră pe Creator ca pe Domnitorul Universului, iar pe sine se consideră servul Său plin de recunoştinţă. El găseşte bucurie în faptul că a fost ales de însuşi Creatorul, dintre miliarde de persoane care se află pe lume, indicându-i calea prin intermediul instructorilor şi a cărţilor. Acest stadiu se numeşte corectarea „binelui”( hafeţ hesed), doritor de a dărui. Pe această treaptă, omul nu se foloseşte de raţiunea sa, se şi numeşte sărac în cunoaştere (ani bedaat). Încă nu a ajuns la perfecţiune. Aceasta imperfecţiune îşi are originea în faptul că pe aceasta treaptă omul nu poate încă face legătura dintre faptele sale şi consecinţele lor spirituale. Cu alte cuvinte el acţionează din subconştient, bazându-se pe „credinţa deasupra raţiunii”, fără a înţelege ceea ce face.

Pentru a trece de la actele spirituale din subconştient, la acţionare spirituală conştientă, e nevoie de o străduinţă deosebită pentru a canaliza ideile, gândurile astfel încât tot ceea ce facem, să facem de dragul Creatorului. Aceste eforturi, care nu dau roade uşor, anulează senzaţia de satisfacţie şi deja omul este nesatisfăcut de gradul spiritual la care a ajuns. Din contră recunoaşte tot mai clar că nu e de loc uşor să fie în poziţia de a oferi plăcere Creatorului, acţiunile sale chiar îndepărtându-l de acesta.

În această situaţie omul are nevoie să-şi adauge „cunoaştere” în măsură nu prea mare, dar suficientă pentru a atinge iarăşi sentimentul de perfecţiune. Această situaţie este numită linia de mijloc, iar adaosul de cunoaştere, linia de stânga, îl va aduce pe om la perfecţiune.

Cu alte cuvinte, după ce devine pregătit de a se despărţi de egoism şi a se urca deasupra liniei mijlocii, de aici începe urcuşul pe linia dreaptă, pe care omul se simte pe deplin mulţumit, dornic să-l servească pe Creator fără răsplată. Se mulţumeşte cu credinţa în providenţa sa proprie şi e convins că urmează calea dorită de Creator. Dar deocamdată lipseşte linia stângă, a autoanalizei, darea de seamă sufletească. Munca interioară a liniei de stânga este opusă celei a liniei de dreapta. În linia de dreapta accentul se pune pe grandoarea Creatorului şi pe spiritualitate, fără definirea persoanei şi a condiţiilor vieţii particulare. Când omul începe să analizeze situaţia sa în mod critic, de linia stângă în ce priveşte spiritualitatea sa şi starea sa de perfecţiune, el descoperă cât este de fragilă aceasta, cât de imperfectă este despărţirea sa de egoism. Iarăşi vede cât este de neputincios şi invocă ajutorul Creatorului spre a-l elibera de slăbiciunile egoiste, slăbiciuni pe care nu le poate renega fără ajutorul venit de sus.

Astfel sunt create în Adam două linii opuse: linia dreaptă, prin care simte că totul se află sub controlul Creatorului, deci totul este perfect, şi linia stângă, prin care se supune autocriticii, sentimentul perfecţiunii se destramă, şi el devine conştient de capcana egoismului din care se roagă să fie eliberat. De partea autocriticii vin vocile raţiunii care pretind iar şi iar de la Om să-şi întrerupă expediţia sa fără speranţă, de eliminare a egoului. În acelaşi timp acţionează forţele liniei de dreapta care, deşi contradicţia interioară e prezentă, totuşi omul continuă să trăiască senzaţia de plenitudine şi linişte, care provine din credinţa în Divinitate şi în inteligenţa sa infinită. Astfel, alegând drumul spiritualităţii, omul continuă să progreseze pe linia de mijloc. Pentru a menţine echilibrul, pentru a rămâne cu bucuria conferită de linia mijlocie, el trebuie să aplice din când în când o privire critică asupra autocriticii liniei de stânga, pentru ca aceasta să nu dăuneze sentimentului de plenitudine a liniei drepte, care s-ar putea pierde. Astfel se înalţă Omul pe „cele două picioare” ale sale pe treptele spiritualităţii.

  1. Gradaţia de „vietate” şi Gradaţia de „Om”

Există două gradaţii în dezvoltarea omului: cea de „vietate”(chay) şi nivelul de “OM” (Adam). Această gradaţie se deosebeşte de gradaţiile :minerale, plante, vietăţi, Vorbitor.

Gradului de vietate îi aparţine animalul din lumea animală, care îşi trăieşte viaţa, neavând vreo posibilitate de a se dezvolta în plus faţă de cum fusese născut. Gradul de OM este diferit, El se naşte ca egoist, va înţelege însemnătatea acestui fapt şi doreşte CORECTAREA.

  1. Micime, Milă, şi Cunoaşterea Creatorului

Omul doritor să-l descopere pe Creator, este comandat să execute o serie de acţiuni sentimentale şi raţionale care necesită multe eforturi. De asemeni trebuie să îndeplinească anumite condiţii: dorinţa sa de a-l descoperi pe Cel Divin trebuie să fie cea mai tare dorinţă, deasupra tuturor celorlalte dorinţe ale sale. El trebuie să se focalizeze şi direcţioneze permanent doar în această dorinţă. Deoarece Creatorul este etern şi dorinţele sale sunt constante, fără nici o schimbare, cei ce vor să-i fie apropiaţi trebuie să i se asemene în însuşiri, devenind stabili, oricare ar fi circumstanţele.

Omul trebuie să devină altruist şi să-i ofere Creatorului toate dorinţele sale. O dată reuşind să realizeze acest lucru, el se află pe treapta de darnic (hesed) sau cea de micime, sau milă. În acest stadiu el se află până când va cîştiga lumina credinţei, care-l va umple cu sentimentul de siguranţă şi perfecţiune.

Pe trepta cea mai înaltă, omul are parte de „cunoaşterea Creatorului”. Repercusiunile acţiunilor omului sunt în proporţie directă cu gradul spiritual la care a ajuns. Dar dacă nu va radia lumina Creatorului, nu se va cunoaşte deosebirea dintre gradaţiile spirituale, pentru că atât vasul sufletului, precum şi Lumina sufletului, pe ambele le primeşte omul de la Creator.

  1. Creatorul îi dăruie Omului sufletul – forţa pentru înaintarea spirituală

În general omul trăieşte în armonie cu corpul său. Corpul îi dictează omului dorinţele, şi în schimbul satisfacerii cerinţelori sale, corpul îl răsplătește pe om, prin senzaţia voluptăţilor trupeşti. Plăcerea în sine este de natură spirituală. În lumea materială însă, plăcerea spirituală este obligată să traverseze mijlocitorul, reprezentat de trup, şi să fie interceptat prin intermediul celor cinci simţuri. Plăcerea e resimţită de corp şi nu avem nici o posibilitate să o separăm de obiectul – sursă a plăcerii. Oamenii sunt diverşi în ce priveşte genul de obiecte preferate ca sursă a plăcerilor lor, dar plăcerea în sine este de natură spirituală!

Omul şi corpul său sunt în relaţii reciproce de ajutor. Corpul e gata să muncească fiindcă primeşte în schimb voluptate. Chiar şi refugiul din situaţii neplăcute conferă o plăcere anumită. Şi anume, corpul funcţionează pe principiul de eficienţă, egoist. Când corpul se împotriveşte vreunei acţiuni, deci, a ieşi din repaos, înseamnă că plăcerea prevăzută nu e satisfăcătoare pentru efortul ce urmează să fie depus, nu se merită să se mişte din situaţia prezentă. Omul care vrea să ignore calculele de câștig material, interesat numai de progresul sufletului său, se va simţi imobilizat, corpul său nu se va mişca nici un pic pentru a executa ceva fără foloase pentru el. Iar omul nu poate să-şi oblige trupul să lucreze, astfel nu-i rămâne altceva decât să invoce ajutorul Creatorului ca să-l ajute să-şi continue viaţa după ce a decis să renunţe a mai primi vreo plăcere pentru sine.

Creatorul nu-i preschimbă omului corpul, nu vin schimbate legile naturii, EL nu face minuni. Ca răspuns la supliciul sincer, Creatorul îi dăruie omului SUFLETUL, forţa de a acţiona prin decizii adevărate. Omul care îndeplineşte toate cele sfătuite, scrise în cărţile de studiu ale cabaliştilor, fără să se simtă tulburat de corp, se află în poziţia potrivită de a primi, pe merit, Neşama – sufletul, forţa de înaintare în spiritualitate.

  1. Delectarea infinită – depinde de renunţarea absolută la plăcerile corpului

Pentru că toate plăcerile sunt relative, nu se poate ca toţi să fie fericiţi şi să se delecteze în mod egoist. Omul este mulţumit nu cu ceea ce are în posesia sa în mod absolut, obiectiv, ci cu ceea ce posedă în comparaţie cu ceilalţi, care nu au ce are el. Aceasta face imposibilă construirea unei societăţi bazate pe Dreptate absolută, precum a dovedit deja istoria omenirii: ca de exemplu – societăţile socialiste au dat toate faliment, încercând să bazeze pe egoism „egalitatea”. Egoismul e bazat pe comparaţie şi concurenţă, deci nu se poate dobândi fericire în mod egal. Astfel Creatorul pune condiţie, pentru dreptul la atingerea plăcerii infinite: Renunţarea totală la pasiuni. Dorinţele, golite de egoism, de dorinţa de a fi satisfăcute pentru sine, sunt definite prin termenul de altruism.

Limba cabalei este direct legată cu obiectele spirituale – conceptele de timp, loc, acţiune au semnificaţie diferită de cele cu care suntem familiari. Cabala este organizată într-o serie de rădăcini spirituale, care se desfăşoară unele din altele, potrivit unor legi constante. În cursul acestui proces, rădăcinile se reunesc pentru a se îndrepta spre un scop unic, suprem – Revelarea Creatorului de către cei creaţi, aici, în lumea aceasta.

Limba Cabalei este legată în mod direct de obiectele spirituale, sau acţiunile lor. Astfel e posibil să învăţăm limba, chiar şi sub o formă prescurtată, dacă contemplăm procesul creaţiei. După concepţia Cabalei:

  1. Nu există timp: în locul concepţiei de timp ne folosim de concepţia de cauză şi efect.
  2. Concepţia de loc reprezintă dorinţa de plăceri – locul primirii plăcerii.
  3. A face,(maase), înseamnă a primi plăcere, sau a refuza de a o primi.

„La început” – adică înainte de „facerea lumii”, exista singur Creatorul, pe care nu avem cuvinte să-l denumim, pentru că un nume indică faptul realizării obiectului respectiv. Noi realizăm un singur lucru – faptul CREAŢIEI noastre, şi din aceasta cauză îl denumim CREATOR.

De la Creator a ieşit LUMINA, adică DORINŢA Creatorului de a-l face pe CREAT (nivrah), şi să-i dăruie senzaţia de plăcere provenită de la Creator. Numai pe potriva însuşirilor luminii izvorate din Creator, noi putem în vreun fel să-l definim pe Creator în sine, sau mai precis, numai în funcţie de caractersticile luminii ieşite din Creator, putem discuta asupra senzaţiilor pe care doreşte să ni le ofere. De aceea noi vorbim de un Creator Binefăcător, Bun (Bore Tov u- Meytiv).

Să nu greşim, această Plăcere oferită de Creator nu se găseşte în lumina în sine, ci se creează în NOI ca urmare a efectului luminii asupra VASULUI nostru spiritual. De exemplu, plăcerea provenită de la o bucată de carne este rezultatul contactului dintre cerul gurii cu organul de simţ al gustului şi carnea, şi nu se găseşte plăcere în bucata de mâncare în sine.

Textul face parte din cartea Urmându-ți inima