De la un ”eu” amorf la un ”Noi” de încredere

0
809

DE LA UN ”EU” AMORF, LA UN ”NOI” DE ÎNCREDERE

  • Și care este adevăratul nostru ”eu”?
  • ”Eul” nostru real este complet amorf. Nu are nici o înfățișare.
  • Este integral?
  • Integralitatea ne forțează să ne asumăm anumite roluri sau reprezentări, tot timpul. Dar, dorința noastră originală nu are nici o formă.
  • Există o tehnică în pedagogie, numită ”masca agresiunii”, în care un adult pretinde că este furios, dar, în realitate, el tratează copilul cu blândețe. Ar trebui ca un copil să experimenteze, în realitate, anumite senzații, de exemplu, furia, sau el ar trebui să învețe cum să interpreteze aceste sentimente?
  • Totul depinde de vârsta copiilor. Desigur că, înainte de 11-12 ani, sau, poate, înainte de 13 ani, ei nu pot să se afle simultan, în reprezentări interioare și exterioare diferite. La aceste vârste omul nu este, încă, multi-fațetat. Dar, din nou, totul depinde de practică. Dacă un copil încearcă, în mod constant, să se exprime în forme noi, el va fi capabil să facă acesta de la o vârstă mai fragedă. Și, nu există nici o îndoială, că în adolescență el se poate afla deja, în mai multe roluri, multi-stratificate și că poate schimba aceste măști, foarte rapid.
  • Nu ar trebui ei oare să se identifice cu aceste stări?
  • Acest joc nu este o auto-înșelare. Ei nu îi mint pe ceilalți oameni acționând astfel. Omul se conformează muncii în mecanismul comun, în societate, pentru a aduce armonia în cadrul ei.

Care este scopul acestei gândiri, ”Am fost creat astfel și asta-i tot. Nu mă schimb; lăsați-i pe ceilalți să se conformeze la mine; lăsați-i pe ceilalți să se frângă”? În final, ea nu va aduce omului nici un câștig. Deci, ce fel de comunicare ar rezulta din aceasta? Cum ar putea o persoană să fie capabilă de a simți și experimenta acest sine real, superior? Nu ar putea.

  • Așadar, aceasta înseamnă că-l învățăm pe copil să se afle în mai multe stări simultan?
  • Noi învățăm copiii să se ”îmbrace” în forme diferite, ca și cum ar fi transfigurați. Fiecare copil va acumula aceste roluri în interiorul său, va fi capabil să lucreze cu ele, să înțeleagă ceea ce experimentează și să vadă că nimic nu este pozitiv sau negativ, ci că totul este relativ. ”Eul” există doar în scopul de a ne conecta unii cu ceilalți.

Astfel, fiecare persoană acumulează, în interiorul său, roluri, abilități, înțelegere și, cel mai important, un nou nivel de comunicare.

  • În cadrul fiecărei transfigurări, al oricărui rol, actorul se auto-controlează. În timpul reprezentației el își păstrează, întotdeauna, o anumită senzație că se privește pe sine însuși din afară, am putea spune. Este corect acest lucru? Sau el ar trebui să se abandoneze total rolului, pierzându-și auto-controlul, încercând să iasă total din el însuși?
  • Nu cred că putem cere de la copii totul, dintr-o dată. La început ar trebui să le dăm doar o sarcină. Treptat, pe măsură ce se obișniesc să joace diverse roluri, ar trebui să plasăm în fața lor sarcini secundare și terțiare. De exemplu, mai întâi trebuie să intri în caracterul cuiva și să continui să te controlezi și pe tine însuți, jucând un rol dublu.

În cadrul mecanismului despre care discutăm, omul trebuie să comunice cu toți ceilalți oameni din lume. Pentru aceasta, el trebuie să-i simtă atât de puternic încât, prin ei, va simți un al treilea și un al patrulea plan.

Eu interpretez, ”îmbrăcându-mă” în tine. Pentru a face asta, îți studiez personalitatea și calitățile tale. Astfel, experimentând intern caracterul tău, eu îmi imaginez cum relaționezi cu copiii tăi, de exemplu. Iar acesta este deja planul trei. Și așa mai departe.

  • Diferiți copii au talente diferite, iar abilitățile lor de a juca un rol nu sunt la fel. Acest fel de transfigurare este ușoară pentru o persoană, dar dificilă pentru alta. Ar trebui să-i tratăm la fel pe copii sau să îi separăm? De exemplu, ar trebui ca anumiți copii, înzestrați în mod special, să studieze într-un grup, iar cei care au dificultăți în a interpreta un rol, să fie plasați în altul?
  • Grupul trebuie să fie un grup adevărat, iar progresul lui trebuie să fie coeziv. Copilul ar trebui să se acomodeze cu el. Treptat, copii se vor schimba, se vor obișnui unii cu ceilalți și vor învăța să se înțeleagă între ei. În acest mod vor crește – împreună.

Acest mod de dezvoltare este programat în interiorul întregii umanități. Noi nu ar trebui să schimbăm acest lucru, să creăm anumite grupuri artificiale sau universale. Toate acestea sperie foarte mult copilul, lipsindu-l de încrederea și de șansa sa de a se dezvolta.

  • Ce ar trebui să facem, atunci când un copil găsește plăcută și ușoară intrarea într-un alt caracter, în timp ce altul este stânjenit și are dificultăți în a-și depăși această senzație?
  • Copilul va învăța prin apropierea de prietenul mai capabil. Întregul proces trebuie să fie direcționat în sensul atragerii în joc și al ajutării prietenilor săi. Aceasta depinde de educator. Și nu are importanță dacă un copil începe prin interpretarea unor roluri secundare. Pe măsură ce învață, el va avansa.

Nu consider că grupul ar trebui divizat între cei care sunt mai buni și cei care sunt mai slabi. Atunci când copiii se unesc în grupuri mai mari (de 20 sau 30 de copii, în loc de 10), ei vor deveni un fel de mini-societate care include diverși oameni, cu diferite personalități.

 

din cartea- Psihologia Societății Integrale

Capitolul – Teatrul ca mijloc de luptă împotriva egoismului