E prea devreme ca să strângeţi vitele

0
609
E prea devreme ca să strângeţi vitele: adăpaţi oile, apoi duceţi-vă şi paşteţi-le iarăşi.”
(Geneza 29;7)

Se știe că toate cuvintele celor neprihăniți se întorc sus, după cum i se spusese: „Și asta a fost revelat prin păstorii din Haran”. Este așa pentru că era imposibil să se prăvălească piatra pe gura fântânii înainte de dezvăluirea Rachelei, ca toate vitele să fie adunate și apoi piatra să fie îndepărtată.

În opinia mea umilă, se poate spune că înainte de fiecare revelație trebuie să existe acoperire, ca în întunericul dimineții. Din acest motiv, când Iacov a ajuns la fântâna revelării lui Rachel către Iacov, nu a simțit dragostea lui Rachel ca pe toată calea urmată cu toiagul prin Iordan.

Acesta este motivul pentru care a pornit spre fântâna superioară, căci fântâna a fost blocată de piatră, iar Iacov înseamnă ridicarea externalității. Prin urmare, el a pornit către externalitate. (Acesta este sensul de „Și el a stat pe fântână”, ceea ce înseamnă ședere.)

El se opri cu promptitudine din rugăciune și un om pornește la păstorii turmei. (De ce, etc.) „E prea devreme ca să strângeţi vitele: adăpaţi oile, apoi duceţi-vă şi paşteţi-le iarăşi”, ca în (Cântarea Cântărilor, 1: 7), “unde îţi paşti oile” și „unde te odihneşti la amiază”. Și răspunsul a venit: „Nu putem până nu se vor strânge toate turmele”. Asta înseamnă că, până când Iacov va realiza un cuplu în exterioritate, întregul Israel, inclusiv cele patru mame, vor depinde numai de el. De aceea, lucrarea lui a fost atât de exclusivă, nu în public, pentru că nu avea nevoie de niciun fel de asistență din partea altora și fiind cel mai puternic în muncă fără a fi vreodată obosit.

Dar în acel moment, când era timpul să se împerecheze cu Rachel pentru a ajunge șaptezeci de suflete, s-a simțit imediat obosit, și acesta a fost ceea ce el vorbea și se ruga. (Într-adevăr el știa) și acesta este sensul sensul că Iacov nu a îndepărtat piatra de pe gura fântânii înainte de dezvăluirea Rachelei. Cu toate acestea, după dezvăluirea Rachelei înaintea lui, Zivug Eynaim (cuplarea ochilor) a fost finalizată. De aceea, în acel timp întregul Israel era inclus în el. Astfel, toate turmele din acea vreme s-au adunat deja și, prin urmare, „a rostogolit piatra de pe gura fântânii”.

Dar de atunci, de când cele șaptezeci de suflete ale lui Iacov s-au extins în 600.000 de suflete, materia s-a reîntors la starea inițială, cerând strângerea tuturor turmelor pentru a scoate piatra de pe gura fântânii. Și când lipsește puterea unei părți, ea provoacă slăbiciune la nivelul întregului. Acesta este sensul pentru (Baraita de Rabi Ișmael), un individ care necesită un colectiv și oricine a fost în colectiv și care a părăsit colectivul, nu depune mărturie pentru sine, ci a plecat pentru a depune mărturie pentru întregul colectiv, deoarece (Psalmul 103;15) „În ceea ce privește omul … zilele lui sunt ca iarba, şi înfloreşte ca floarea de pe câmp.”

Întregul punct al mugurilor ce se deschid într-o singură floare, colectivul lui Iacov și triburile, este un cadru complet. Aceasta pune o limită unică pentru fiecare suflet, ca și primirea de lumină de sus în această lume, în lucrare, iar una este mai mare decât cealaltă, una este mai înaltă decât cealaltă și nici o față nu este ca alta.

Descrierea acestor limite este identică cu imaginea liniilor și punctelor florii, unde limitele în fiecare parte și punct de pe floare formează frumusețea florii. Dar atunci când punctul sau partea din floare își extinde limita, fie că este vorba de un pic sau de o mulțime, face ca întreaga floare să fie insignifiantă. Este imposibil să luați doar o parte din floare și să o examinați singură, deoarece acea parte nu are nici frumusețe, nici glorie.

Acesta este înțelesul alegoriei din Zohar (Comentariul Sulam, Nasso, punctul 19) despre cei doi care au urcat pe o barcă și unul a găurit barca sub el. Prietenul său l-a avertizat: „De ce găurești?” Și nebunul a răspuns: „Ce-ți pasă? Am găurit sub mine!” Dar într-adevăr, individul strică frumusețea întregii imagini.

Din aceasta înțelegem că, în ruina primului templu, meseriașul și lăcătușul nu au salvat templul de la ruină, deoarece majoritatea contemporanilor lor au stricat frumusețea, deși în el nu era nici un defect, pentru că profeția nu este prezentă într-un loc defectuos, nici măcar în cea mai mică parte.

Acesta este sensul unei rugăciuni în public, că cineva nu trebuie să se excludă din public și să ceară pentru sine, nici măcar să nu aducă mulțumiri Creatorului, ci numai pentru întregul public. Este așa pentru că nu se poate extinde granița, în timp ce marginile celorlalți muguri ai florii rămân acolo unde sunt, pentru că la fel de mică este pata frumuseții, ca și măreția, deoarece limitele tuturor liniilor și cercurilor florii trebuie să fie legate.

Acesta este sensul pentru (Psalmul 22;20) „Scapă-mi sufletul de sabie şi viaţa din ghearele câinilor”. Cel care pleacă din public pentru a cere în mod specific pentru sine, sufletul său nu construiește. Dimpotrivă, el provoacă ruina sufletului, ca în (Midraș Raba, Ch 7, punctul 6), „Toți cei care sunt mândri”, etc., deoarece nu poate fi cineva care se retrage din public decât dacă este însoțit de mândrie. Vai de el, pentru că el face rău sufletului său, căci cine ia de la floare, nu numai că va condamna frumusețea florii în general, pentru că există un defect în valoarea ei, dar chiar și acea parte specifică nu are glorie sau vreo frumusețe și nici o culoare în ochi nu îl va privi.

Din acest motiv, își ruinează sufletul și, de asemenea, provoacă dăruirea Yechida (doar unul) unui câine, adică BON, despărțirea punctelor, în timp ce MA este legătura într-o singură floare, iar Yechida este cel care primește lumina MA, și fiecare persoană are o Yechida, adică propria expansiune.

Aceasta este ceea ce provoacă fiecare limită, adică senzația omului despre sine ca un sine unic, adică unul singur. Într-adevăr, la rădăcină, el este numit Yechida (doar unul) pentru că acolo, toate sufletele lui Israel sunt doar unul, unul colectiv, ca în „numără un număr și nu există număr”, și ca în „colectiv și individual”, ca în alegere. Și tot ce este cerut în lucrarea cuiva este de a extinde asupra sa lumina Yechida, care va fi încheiată numai atunci când toate turmele s-au adunat.

Chiar și în timpul muncii, atunci când cineva se roagă singur împotriva voinței sale, el se îndepărtează de public și își ruinează sufletul, care este de la Chazeh (piept) în jos, ca și în dezvăluirea și particularizarea sufletelor. În plus, Yechida trece la câine chiar și la rădăcină, ca și în extinderea numelui, BON, în (Isaia, 56:10) „ca niște câini muţi, care nu pot să latre”. Asta înseamnă că strigătul lor nu se va ridica la cer, la Zivug de MA și BON, însemnând să se unească, ci este mai degrabă dat unui câine, adică separării, ca în Hav! Hav! (lătrat, dar și „dar” în ebraică) a fiicelor iadului.

Acesta este sensul pentru (Exodul 10;23) „În locurile unde locuiau toţi copiii lui Israel era lumină”, adică locuința lor pe tron, care este de la Chazeh și dedesubt. Este un loc în care lumina Hasadim este dezvăluită și extinsă (pentru că în NHY internalitatea nu dispare și nu există intestine acolo) și, de asemenea, „nici măcar un câine nu va chelălăi” (Exodul 11: 7). Adică, nu a existat nici măcar o trezire de la copiii lui Israel care să ceară ceva personal, la fel ca în Hav! Hav!, pentru că nimeni nu avea nevoie de nimic pentru că nu se simțea ca un sine separat și aceasta era puterea lor de a ieși din Egipt cu o mână puternică.

Astfel, fiecare trebuie să se adune cu toată puterea lui în tot Israelul, cu orice fel de rugăminți față de Creator în rugăciune și în muncă, pentru că este o insolență și o mare rușine să-ți dezvălui goliciunea pe față, etc.

Acesta este sensul (Exodul 20;26) „ Să nu te sui la altarul Meu pe trepte”, însemnând de unul singur, în care unul este deasupra celuilalt. Mai ales că dorește să se laude peste sămânța sfințeniei, și un popor sfânt nu are nevoie de el. El mărșăluiește pe capetele națiunii sfinte și cere rang asupra lor. Aceasta este o rușine pe care nu trebuie să o menționăm de acum înainte.

În schimb, el ar trebui să se includă în doar unul, rădăcina întregului Israel, ca în (Isaia 44; 6) „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă”. Și apoi puterea lui este la fel ca tăria lui Iacov. În acel moment el va putea să arunce piatra de deasupra gurii fântânii cu o mână puternică și va adăpa toate turmele dintr-un izvor de apă, pentru că granița anterioară va fi ridicată de la toate sufletele lui Israel, fiind sub el și deasupra lui.

În plus, imaginile limitelor florii care dau slavă și frumusețe nu se vor schimba deloc, pentru că vor rămâne în imaginea lor anterioară. Dar granița sfințeniei în general va fi extinsă foarte mult, făcând lumină pentru copii lui Israel în locuințele lor. Și apoi, chiar și câinele său personal va rămâne fără grai, pentru că lumina frumuseții va apărea, ca și în locuința sa, ceea ce înseamnă de la Chazeh și mai jos, căci așa este și natura lumii colective care este asupra individului care a fost anulat cu privire la propria sa individualitate și nu se simte pe el însuși.

Eseul face parte din cartea  Fructul unui Înțelept