Munca spirituală

0
902

Faptul că Îi cerem Creatorului percepţii spirituale, dar nu Îi cerem să ne rezolve problemele curente, arată cât de slabă este credinţa noastră în omnipotenţa şi Omniprezenţa Lui. Aceasta semnifică, de asemenea, lipsa de înţelegere cu privire la faptul că toate probleme ne sunt trimise cu un singur scop, acela de a încerca noi înşine să le rezolvăm.

În acelaşi timp, ar trebui să cerem ajutorul Creatorului pentru rezolvarea lor, crezând pe deplin că toate problemele ne sunt date pentru a ne întări credinţa în Unicitatea Sa. Dacă într-adevăr credem că totul depinde de Creator, atunci trebuie să ne întoarcem către El, însă nu cu speranţa că ne va rezolva problemele.

 

Ar trebui să folosim aceste probleme ca oportunităţi pentru a deveni dependenţi de Creator.

 

În acelaşi timp, pentru a nu ne înşela pe noi înşine în privinţa acestor probleme, ar trebui să luptăm cu ele, aşa cum fac şi cei din jurul nostru.

Declinul spiritual este trimis de Sus pentru a facilita ulterior creşterea spirituală. Deoarece este trimis de Sus, vine instantaneu, apare într-o secundă şi, astfel, aproape întotdeauna ne găseşte nepregătiţi.

Însă ieşirea din această stare, adică urcarea spirituală, are loc încet, ca vindecarea după boală, pentru că trebuie să înţelegem pe deplin starea de declin şi trebuie să încercăm să o depăşim singuri.

Dacă în timpul ridicării spirituale suntem capabili să ne analizăm trăsăturile negative, să unim linia stângă cu cea dreaptă, atunci vom reuşi să evităm multe declinuri spirituale, sărind peste ele. Însă doar aceia dintre noi care sunt capabili să păstreze linia dreaptă, adică sunt capabili să justifice acţiunile Creatorului în ciuda suferinţelor egoiste, îşi vor menţine poziţia şi vor evita declinul spiritual.

Aceasta este o reminiscenţă a regulii stabilite în Biblie, referitoare la războiul poruncit (milhemet miţva) şi războiul voluntar (milhemet reşut): războiul obligatoriu împotriva egoismului şi războiul voluntar, în cazul în care omul este capabil şi doreşte să facă un efort personal.

Munca interioară cu noi înşine presupune lupta împotriva egoismului, ridicarea Creatorului deasupra a tot ceea ce există, întărirea credinţei în domeniul Creatorului. Toate acestea trebuie să le ascundem, la fel ca şi alte stări spirituale prin care trecem.

De asemenea, nu putem să sfătuim pe nimeni cu privire la modul în care ar trebui să acţioneze. Dacă observăm că o altă persoană prezintă semne ale egoismului, acea persoana trebuie să fie cea care interpretează aceste semne, deoarece nu există nimeni altcineva în afară de Creator. Asta înseamnă că tot ceea ce o persoană vede şi simte rezultă direct de la Creator, care doreşte ca aceste aspecte să fie văzute şi simţite de persoana în cauză.

Tot ceea ce ne înconjoară a fost creat doar cu scopul ca noi să înţelegem că este necesar să ne gândim în mod constant la Creator, să Îl rugăm să schimbe condiţiile materiale, fizice, sociale, precum şi oricare alte condiţii ale Creaţiei.

Fiecare dintre noi posedă un număr infinit de defecte, toate izvorând din egoism, din dorinţa de fi mulţumiţi şi de a ajunge cu orice preţ la starea de confort. Toate admonestările (musar) se referă la modul în care ar trebui să luptăm cu fiecare deficienţă şi explică această metodă în mod ştiinţific.

Cabala, chiar şi cea pentru începători, ne introduce pe tărâmul Forţelor Spirituale Superioare şi îngăduie fiecăruia să înţelegem diferenţa dintre noi şi obiectele spirituale. În acest fel, fiecare învaţă cine este şi cine ar trebui să devină.

Astfel, nevoia de educaţie laică dispare cu totul, în special în lumina faptului că nu produce rezultatele dorite. Fiind martori la bătălia celor două forţe din noi – egoistă şi altruistă – forţăm treptat corpul să dorească înlocuirea naturii noastre cu cea spirituală şi a calităţilor noastre cu cele ale Creatorului, fără presiunea mentorilor noştri.

 

În loc să corectăm fiecare dintre greşelile noastre, aşa cum sugerează sistemul musar, ar trebui să ne corectăm egoismul ca sursă a întregului rău, aşa cum sugerează Cabala.

 

Noi experimentăm trecutul, prezentul şi viitorul, în prezent. În lumea noastră, toate cele trei sunt percepute în prezent ca trei senzaţii distincte. Acestea sunt produse ca rezultat al modului în care mintea aranjează aceste noţiuni în concordanţă cu propria hartă internă a timpului, obţinându-se astfel senzaţia de timp.

În limbajul Cabalei, acesta este definit pe baza cauzalităţii în relaţia „Lumină – plăcere“. Plăcerea simţită într-un anumit moment este considerată a fi prezentul. Dacă impactul său direct şi intern asupra noastră a trecut deja, dacă plăcerea a trecut, licăreşte de departe şi este simţită ca fiind îndepărtată, atunci o percepem ca „trecut“.

Dacă se produce o întrerupere a Luminii şi nu o mai primim, atunci uităm complet de existenţa ei. Dar dacă Lumina radiază din nou de departe, atunci devine trecutul pe care l-am uitat şi de care ne-am adus aminte.

Dacă nu am experimentat încă o anumită Lumină – plăcere, atunci când dintr-o dată o simţim de departe, ea va fi percepută ca „viitor“ („Lumina Încrederii“).

Cu alte cuvinte, noi percepem prezentul ca o achiziţie internă, ca Lumină, ca informaţie şi ca plăcere, în timp ce trecutul şi viitorul le percepem ca rezultat al unei străluciri îndepărtate a plăcerii de care ne amintim sau pe care o anticipăm. Însă în orice caz, noi nu trăim nici în trecut şi nici în viitor, ci doar în momentul prezent, percepând diferite tipuri de Lumină care sunt interpretate ca momente diferite sau ca timpuri.

Dacă nu experimentăm nici o plăcere în prezent, atunci căutăm Sursa care ne poate da plăcere în viitor, aşteptăm momentul următor care va aduce cu el o altfel de senzaţie. Eforturile în sfera autoperfecţionării constau în atragerea Luminii îndepărtate în percepţiile noastre prezente.

 

Există două forţe care acţionează asupra noastră: suferinţa ne împinge din spate şi plăcerea ne ademeneşte şi ne trage înainte.

 

În mod obişnuit, o sigură forţă nu este suficientă; simpla anticipare a viitoarei plăceri nu este de ajuns pentru a avansa, deoarece dacă trebuie să facem un efort pentru a progresa, factori ca lenea şi frica de a pierde ce avem pot deja să apară.

Din acest motiv este nevoie de o forţă care ne împinge din spate – suferinţa simţită în starea prezentă. Toate greşelile provin dintr-o ultimă greşeală – dorinţa de a primi plăcere.

De obicei, cei care fac aceste greşeli nu se laudă cu faptul că nu au putut rezista tentaţiei sau că au fost mai slabi decât tentaţia. Doar plăcerea din furie le dă un sentiment de mândrie manifestă, pentru că le atestă dreptatea. Exact această mândrie este cea care îi trage în jos. Astfel, furia este cea mai puternică expresie a egoismului.

Atunci când experimentăm suferinţa materială, fizică sau spirituală ar trebui să regretăm faptul că ne-a fost acordată o astfel de pedeapsă de către Creator. Dacă nu regretăm, atunci nu este o pedeapsă, deoarece pedeapsa este un sentiment de durere şi regret pentru o situaţie pe care nu o putem depăşi, referitoare la sănătate, nevoi materiale etc.

Dacă nu experimentăm durere în starea în care ne aflăm, înseamnă că nu am primit încă pedeapsa trimisă de Creator. Orice pedeapsă este corectarea sufletului omului, iar dacă nu o experimentăm, pierdem oportunitatea de corectare. Însă aceluia care experimentează pedeapsa şi este capabil să Îl roage pe Creator să îi aline suferinţa, starea i se îmbunătăţeşte mai mult decât dacă suferinţa ar fi fost suportată fără rugăciune.

Motivul poate fi găsit în faptul că pedepsele alocate de Creator sunt pentru cu totul alte motive decât cele care determină pedeapsa în lumea noastră. Pedeapsa nu ne este dată pentru a acţiona contrar Voinţei Sale, ci pentru a forma o legătură cu El, pentru a ne forţa să ne întoarcem şi să ne apropiem de El.

Astfel, dacă ne rugăm Creatorului să ne elibereze de suferinţă, acest lucru nu ar trebui să fie interpretat ca o cerere către Creator de a fi scutiţi de autoperfecţionare. Rugăciunea oferită pentru a forma legătura cu Creatorul este un pas spre progres, incomparabil mai mare decât cel prin suferinţă.

„Eşti obligat să te naşti, obligat să trăieşti şi obligat să mori.“ Aşa se întâmplă în lumea noastră. Însă ceea ce se întâmplă în lumea noastră este rezultatul evenimentelor care au loc în lumile spirituale. Nu există totuşi nicio analogie directă sau asemănare între cele două tărâmuri.

Astfel, suntem obligaţi (împotriva dorinţelor corpului) să ne naştem (spiritual, să primim primele senzaţii spirituale), adică să începem să ne separăm de propriul „sine“, o separare cu care corpul, de bună voie, nu este niciodată de acord. După ce am primit de Sus organele spirituale ale acţiunii şi percepţiei (kelim), putem începe să ducem o existenţă spirituală şi să înţelegem noua noastră lume.

Însă şi în această stare noi mergem împotriva dorinţei corpului de a lua parte la plăcerile spirituale şi astfel „eşti obligat să trăieşti“. În final, „eşti obligat să mori“ înseamnă că noi percepem obligaţia de a lua parte la existenţa noastră lumească de zi cu zi ca pe o moarte spirituală.

În fiecare generaţie, cabaliştii, prin eforturile lor şi prin cărţile de Cabala, au creat condiţiile potrivite pentru atingerea scopului final – apropierea de Creator. Înainte de marele Baal Şem Tov, doar o mână de oameni puteau atinge acest scop. După el, ca rezultat al muncii sale, chiar şi simpli elevi care studiază Cabala pot ajunge la acest scop.

Mai mult decât atât, ca rezultat al muncii lui Baal HaSulam şi Rav Yehuda Aşlag în această lume, astăzi fiecare persoană care doreşte să înţeleagă scopul Creaţiei poate face acest lucru. Calea Cabalei şi calea suferinţei diferă prin faptul că omul merge pe calea suferinţei doar până când îşi dă seama că este mai rapid şi mai uşor să meargă pe calea Cabalei.

Calea Cabalei constă în procesul prin care noi ne amintim suferinţa prin care am trecut deja şi care ar putea reveni. Astfel, nu trebuie să retrăim aceeaşi suferinţă, deoarece amintirea ei este suficientă pentru a realiza şi a alege calea corectă de acţiune.

 

Înţelepciunea constă în analizarea a tot ceea ce se întâmplă şi în realizarea faptului că sursa întregii noastre suferinţe este egoismul.

 

Ca urmare, trebuie să acţionăm astfel încât să evităm intrarea pe calea suferinţei cauzată de egoism. Respingând în mod voluntar egoismul, trebuie apoi să acceptăm căile Cabalei.

Cabaliştii simt că întreaga lume a fost creată doar pentru folosul lor, pentru a-i ajuta să îşi atingă scopurile. Toate dorinţele pe care cabaliştii le primesc de la cei din jurul lor îi ajută să avanseze, pentru că ei imediat resping ideea utilizării lor pentru propriul interes.

Atunci când omul vede aspectele negative ale celorlalţi, acest lucru se întâmplă pentru că el nu este încă eliberat de propriile lipsuri şi, ca rezultat, îşi dă seama de necesitatea propriei perfecţionări. În acest sens, întreaga lume este creată pentru a servi ascensiunii fiinţelor umane, deoarece le permite să îşi observe propriile deficienţe.

Doar simţind adâncimea propriului declin spiritual şi distanţa infinită faţă de ceea ce este dorit cu ardoare putem înţelege miracolul înfăptuit de Creator atunci când ne ridică din această lume la El, în lumile spirituale.

Ce cadou imens ne-a făcut Creatorul! Numai din profunzimea propriei condiţii putem aprecia pe deplin un asemenea dar şi putem răspunde cu iubire adevărată şi dorinţă de unitate.

Este imposibil pentru noi să obţinem orice fel de cunoştinţe, fără a face efortul de a le obţine. De aici rezultă două consecinţe: înţelegerea necesităţii cunoaşterii, care va fi proporţională cu eforturile depuse pentru a o dobândi şi înţelegerea faptului că sarcina noastră este să dobândim această cunoaştere.

Astfel, orice efort produce în om două condiţii necesare: o dorinţă în inima şi gândurile noastre, precum şi pregătirea mentală pentru a sesiza şi înţelege noul. Din acest motiv ni se cere să depunem în continuare efort, de fapt este esenţial să facem asta.

Doar această acţiune depinde de noi, deoarece cunoaşterea ne este asigurată de Sus şi nu avem nicio influenţă asupra apariţiei ei. În special, în domeniul dobândirii cunoaşterii şi percepţiei spirituale, noi primim de Sus doar ceea ce cerem şi pentru care suntem pregătiţi în interior să primim. Însă atunci când cerem Creatorului să ne dea ceva, nu folosim dorinţele noastre, propriul nostru egoism?

Unor astfel de cereri li se poate răspunde prin ridicarea noastră spirituală de către Creator? Mai mult decât atât, cum putem cere ceva ce nu am experimentat niciodată?

Dacă cerem să scăpăm de egoismul nostru, care este sursa întregii suferinţe, sau cerem calităţi spirituale, chiar dacă înainte de a le primi nu ştim ce sunt aceste calităţi, Creatorul ne va acorda darul dorit.

Întrucât Cabala se concentrează numai asupra muncii spirituale care are loc în mintea şi inima noastră, afirmând că progresul spiritual depinde numai de aceşti factori, care este atunci relaţia dintre respectarea ritualurilor religioase şi scopul Creaţiei?

Deoarece toate poruncile din Biblie reprezintă descrierea acţiunilor spirituale ale cabaliştilor aflaţi pe tărâmul spiritual, atunci când le observăm fizic în lumea noastră – chiar dacă ea nu are impact asupra lumilor spirituale – avem grijă la nivel fizic de Voinţa Creatorului.

Fără îndoială, dorinţa Creatorului este să înalţe spiritual Creaţia Sa la propriul Său nivel. Însă transmiterea învăţăturii din generaţie în generaţie, cultivarea solului din care vor răsări cei mari şi valoroşi, sunt posibile doar atunci când masele vor îndeplini anumite sarcini.

Cele de mai sus sunt o reminiscenţă a lumii noastre. Pentru ca un mare învăţat să se dezvolte, este nevoie de toţi ceilalţi. Transmiterea cunoştinţelor de la o generaţie la alta necesită anumite condiţii. Acestea includ înfiinţarea unor instituţii academice în care un viitor mare învăţat va fi crescut şi educat. Astfel, toată lumea va participa la realizările acelui savant şi va putea avea parte de roadele muncii lui.

Cabaliştii, care au fost aduşi împreună cu colegii lor într-un mediu în care respectarea poruncilor este mecanică şi credinţa în Creator este simplă, continuă să crească spiritual, în timp ce alţii rămân la nivelurile iniţiale ale dezvoltării spirituale.

Cu toate acestea, ei, la fel ca restul umanităţii, participă inconştient la lucrările cabalistului şi, prin urmare, beneficiază de o parte din câştigul spiritual pe care cabalistul îl poate avea.

Mai mult decât atât, părţile inconştiente ale calităţilor lor spirituale sunt, de asemenea, corectate inconştient, dând astfel posibilitatea ca, în mai multe generaţii, colegii să fie capabili de ascensiune spirituală conştientă. Chiar şi despre studenţii care au venit să studieze Cabala, (unii pentru cunoaştere în general, alţii pentru ascensiunea spirituală), se spune: „O mie intră în şcoală, însă doar unul iese pentru a-i învăţa pe alţii.“ Cu toate acestea, toţi participă la succesul unuia şi toţi primesc partea lor de corectare prin participarea lor.

Odată intraţi pe tărâmul spiritualităţii şi având corectate proprietăţile egoiste, cabalistul începe iar să experimenteze nevoia pentru prezenţa celorlalţi: trăind în lumea noastră, cabalistul colectează dorinţele egoiste ale altora şi le corectează, ajutându-i astfel şi pe ceilalţi să obţină capacitatea de a fi angajaţi conştient în munca spirituală cândva, în viitor.

Dacă o persoană obişnuită îl poate ajuta în vreun fel pe cabalist, chiar prin efectuarea unor sarcini mecanice, acea persoană îi îngăduie acestuia să includă dorinţele sale personale în corectarea pe care o face cabalistul.

 

Deci, se spune în Talmud că „a servi un înţelept este mai util pentru un discipol, decât să înveţe de unul singur“.

 

Procesul de învăţare implică egoismul şi raţiunea noastră pământeană, în timp ce a fi în serviciul unui înţelept presupune credinţa în măreţia înţeleptului, un sentiment pe care un elev nu îl poate percepe. Prin urmare, serviciul elevului este mult mai aproape în esenţă de calităţile spirituale şi, în consecinţă, este preferabil pentru discipol.

Astfel, cel care a fost mai aproape de învăţător şi l-a servit cel mai bine, a câştigat o şansă mai mare pentru ascensiunea spirituală. În consecinţă, cabaliştii spun despre calea Cabalei că nu este moştenită, ci mai degrabă transmisă de la învăţător la discipol. Aşa a fost în toate generaţiile până acum.

Cu toate acestea, actuala generaţie a căzut spiritual atât de jos, încât liderii săi transmit cunoştinţele lor pe linie familială, deoarece toată cunoaşterea lor este la nivel corporal. Pe de altă parte, cei care au format o legătură cu Creatorul şi cu discipolii, îşi transferă moştenirea asupra celor care o pot primi, adică asupra celor mai apropiaţi discipoli.

Când experimentăm obstacole în avansarea noastră către Creator, noi trebuie să-I cerem Creatorului următoarele:

  1. Să înlăture toate obstacolele pe care chiar El le-a trimis, astfel încât să le depăşim prin propriile mijloace şi să nu avem nevoie de o forţă spirituală mai mare decât avem deja.
  2. Să ne acorde o dorinţă mai mare pentru înţelegere spirituală şi să împărtăşească cu noi importanţa ridicării spirituale. Atunci, obstacolele nu vor mai putea să ne împiedice să mergem pe calea

Creatorului. Noi, ca indivizi, suntem dispuşi să renunţăm la orice în schimbul vieţii noastre, dacă viaţa are valoare pentru noi. Din această cauză trebuie să Îi cerem Creatorului să ne acorde gustul vieţii spirituale, şi astfel nu vor exista obstacole care să ne împiedice.

O dorinţă spirituală implică dorinţa de a dărui şi folosirea acestei dorinţe doar pentru plăcerea celorlalţi. Dorinţa de plăcere pentru sine lipseşte din tărâmul spiritual. Lumea materială este diametral opusă celei spirituale.

În cazul în care nu există calităţi comune sau un teren comun între spiritualitate (altruism) şi materialitate (egoism), cum poate cineva să îşi corecteze egoismul? Lumina spirituală, care este capabilă să transforme egoismul în altruism, nu poate intra într-o dorinţă egoistă.

Motivul pentru care lumea nu Îl percepe pe Creator este acela că Lumina Creatorului intră într-un obiect numai în măsura în care calităţile obiectului corespund calităţilor Luminii.

 

Un vas egoist poate fi schimbat într-unul spiritual numai prin intrarea Luminii Creatorului în el. Nu există altă cale.

 

Prin urmare, El a creat omul; mai întâi, pentru a exista sub influenţa forţelor egoiste de la care primeşte calităţi care îl separă de spiritualitate şi, apoi, pentru a se afla sub influenţa forţelor spirituale.

În final, în timp ce lucrează asupra propriului centru spiritual din inimă, cu ajutorul Cabalei omul trebuie să corecteze acele dorinţe pe care le-a primit de la forţele egoismului.

Din cartea- Atingerea lumilor spirituale