Corectarea egoismului

0
923

Întregul corp de legi spirituale are menirea de a ne ajuta să depăşim egoismul. Prin urmare, legea spirituală „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi“ este rezultatul natural al ataşamentului faţă de Creator. Deoarece nu există nimic în afară de El, atunci când omul înţelege asta, toate creaţiile, inclusiv lumea noastră, se contopesc cu percepţia Unicului Creator.

Astfel, devine clar modul în care strămoşii noştri au putut să se supună tuturor legilor spirituale, cu mult înainte ca ele să fi fost transmise urmaşilor. O consecinţă a înălţării spirituale se manifestă atunci când începem să ne iubim duşmanii cei mai răi şi duşmanii din toate neamurile.

Astfel, cea mai importantă muncă implică rugăciunea pentru duşmanii noştri.

Atunci când Rav Levi Yiţhac din Berdichev a fost criticat pentru vasta sa muncă de predare a modului corect de a-L servi pe Creator, zvonurile despre aceasta au ajuns la Rav Elimeleh din Lizhensk. El a exclamat: „Ce este aşa de surprinzător! Asta se întâmplă mereu! Dacă nu s-ar întâmpla, atunci nici o naţiune nu ne-ar putea înrobi.“

Există două etape în lupta împotriva dorinţelor egoiste: întâi le vom cerceta, apoi vom încerca să scăpam de ele doar pentru a înţelege că ele continuă să ne urmărească.

Aceia dintre noi care neagă Unicitatea Creatorului încă nu simt faptul că El şi tot ce se întâmplă în lume, inclusiv tot ce se întâmplă fiecărui individ, sunt unul şi acelaşi lucru. Rav Yihiel Mihal (Maghid mi Zlotchiv), un cabalist din secolul trecut, a trăit în mare sărăcie.

Elevii lui l-au întrebat: „Cum poţi rosti binecuvântări Creatorului pentru că ţi-a dat tot ce ai nevoie, când tu ai atât de puţin?“ El a răspuns: „Îl pot binecuvânta pe Creatorul care mi-a dat totul pentru că, în mod evident, de sărăcie aveam nevoie ca să mă apropii de El, şi din acest motiv mi-a dato.“

Nimic nu neagă Regula Creatorului mai mult decât depresia. De remarcat că fiecare persoană ajunge la acest sentiment din diferite motive: suferinţa, sentimentul de neajutorare, absenţa a ceea ce îşi doreşte etc. Este imposibil ca cineva să simtă bucurie pentru loviturile primite, cu excepţia cazului în care înţelege necesitatea şi imensa lor valoare; atunci, fiecare lovitură poate fi percepută ca medicament.

Singura îngrijorare a omului ar trebui să fie motivul îngrijorării sale. „O persoană nu ar trebui să considere suferinţa ca fiind rea“ – a explicat Rav

Moşe din Kovrin – „deoarece nu este nimic rău pe lume, ci mai degrabă amar, pentru că medicamentul este întotdeauna amar“.

Cel mai serios efort ar trebui făcut pentru a „vindeca“ sentimentele de depresie, întrucât bucuria este consecinţa credinţei, şi doar prin creşterea credinţei se poate salva cineva de tristeţe. Din acest motiv, când se spune în Mişna: „O persoană trebuie să fie recunoscătoare pentru rău“, Talmudul adaugă imediat: „Şi trebuie să îl primească cu bucurie,“ pentru că nu există rău în lume!

Întrucât percepem numai ceea ce pătrunde de fapt în simţurile noastre, şi nu ce rămâne în afara noastră, putem înţelege Creatorul doar în măsura în care El acţionează asupra noastră. Prin urmare, avem nevoie ca simţurile noastre să nege unicitatea sursei lor; ele există în mod special pentru ca omul să simtă şi să reveleze, în cele din urmă, Unicitatea Creatorului.

Se spune că, după ce au traversat Marea Roşie, oamenii au crezut în Creator şi au început să cânte. Numai credinţa permite omului să cânte. Dacă omul simte că prin autoperfecţionare va putea să se corecteze, el ar trebui să îşi examineze atitudinea faţă de credinţa în omnipotenţa şi Unicitatea Creatorului, pentru că doar prin Creator, prin rugăciunea pentru schimbare este posibil să schimbe ceva în el.

Se spune că lumea a fost creată pentru încântarea fiinţelor create. Olam (lume) derivă din cuvântul he elem sau ha alama, adică „ascundere“. Doar prin experimentarea tendinţelor opuse, ale ascunderii şi revelării, poate cineva să experimenteze plăcerea. Acesta este înţelesul expresiei „Am creat un ajutor prin împotrivire“ (ezer ke-negdo).

 

Egoismul a fost creat pentru a ajuta umanitatea.

 

Treptat, în timp ce luptă împotriva lui, fiecare persoană dobândeşte toate simţurile necesare pentru a experimenta spiritualitatea. Din acest motiv, fiecare persoană ar trebui să privească toate obstacolele şi suferinţele cu conştientizarea deplină a scopului lor, acela de a o determina să ceară ajutorul Creatorului pentru a primi eliberarea de suferinţă. Apoi, egoismul şi alte aspecte neplăcute se transformă în „ajutor împotriva ta“, adică împotriva egoismului însuşi.

Există, de asemenea, posibilitatea unei variante alternative. Imaginaţivă că egoismul stă „vizavi de noi“, în locul Creatorului, ecranând-L şi acoperindu-L de noi, ca şi cum ar spune: „Eu stau între tine şi Creator.“

Asta face „Eul“ sau „sinele“ când se află între om şi Creator. În acest scop, există o poruncă pentru ca, înainte de toate, să ne „amintim ce ne-a făcut“ Amalek, iar apoi să „ştergem întreaga amintire“ despre el.

Nu ar trebui să căutăm în noi gânduri care să constituie obstacole, ci mai degrabă ar trebui să luăm primul lucru care apare în mintea şi inima noastră în momentul trezirii şi să îl legăm de Creator. În acest fel, „obstacolele“ ne ajută să ne întoarcem gândurile la Creator. Prin urmare, vedem că cel mai rău lucru este atunci când uităm de El.

În măsura în care egoismul nostru ne împinge spre păcat, în aceeaşi măsura el ne împinge să fim excepţional de drepţi. În ambele cazuri ne îndepărtează de adevăr. Dacă pretindem în faţa altora că suntem drepţi, putem ajunge uneori, fără să ne dăm seama că ne înşelăm, să începem să credem că suntem cu adevărat drepţi.

Rav Iacov Yiţhak din Lyublin (Hoseh mi Lyublin) a spus: „Am mai multă iubire pentru păcătoşii care ştiu că sunt păcătoşi, decât pentru cei drepţi care ştiu că sunt drepţi. Păcătoşii care cred că sunt drepţi nu vor găsi niciodată calea corectă, deoarece chiar şi în pragul iadului ei cred că au fost aduşi acolo să îi salveze pe alţii.“

Un adevărat cabalist vrea ca elevii lui să se teamă şi să Îl respecte pe Creator mai mult decât se tem şi îl respectă pe învăţătorul lor. Astfel, ei sunt încurajaţi să depindă de Creator şi să aibă încredere în El mai mult decât în învăţătorul lor.

Atunci când Rav Nahum de Ruzhin, un cabalist al ultimului secol, i-a găsit pe elevii săi jucând „Dame“, el le-a vorbit despre similitudinea dintre regulile jocului şi cele ale spiritualităţii: în primul rând, nu poţi face două mişcări simultan; în al doilea rând, te poţi mişca înainte, însă nu înapoi; şi în al treilea rând, cel care ajunge la sfârşit poate muta cum doreşte, după propriul plac.

Dacă suntem convinşi că cineva vorbeşte despre noi, devenim interesaţi. Ceea ce se doreşte, dar este ascuns, se numeşte „secret“. Dacă citim Biblia şi simţim că se vorbeşte despre noi, putem considera că am început să studiem înţelepciunea secretă a Cabalei, citind despre noi, deşi încă nu suntem conştienţi de asta.

Pe măsură ce avansăm pe calea spirituală vom realiza că Biblia vorbeşte despre noi, iar apoi Biblia se va transforma din ascunsă în revelată. Cei care citesc Biblia fără să îşi pună întrebări referitoare la ei nu pot distinge părţile ei ascunse sau revelate; acestor persoane Biblia le apare ca o simplă istorie sau o colecţie de reguli statutare.

Pentru cei care studiază Cabala, Biblia vorbeşte doar despre prezent. Din punctul de vedere al egoismului nu există nimic mai ciudat şi nenatural, ireal şi absurd decât să se „vândă“ pe sine, intrând în sclavie la Creator, pentru a-şi şterge toate gândurile şi dorinţele şi pentru a se înrobi Voinţei Lui, oricare ar fi ea, fără să ştie dinainte despre ce este vorba.

 

Toate cererile spirituale par inutile aceluia care este departe de Creator.

 

Şi invers, de îndată ce experimentează urcarea spirituală, omul este de acord cu această starea fără rezistenţă sau critica raţiunii. Apoi, omului nu îi mai este ruşine de gândurile şi aspiraţiile lui de a se încredinţa Creatorului.

Aceste situaţii contradictorii sunt date, în mod special, pentru a ne ajuta să înţelegem că salvarea de egoism este deasupra naturii şi că ne este acordată numai prin Voinţa Creatorului. Până atunci, noi trăim o stare de nemulţumire pentru că, fie comparăm starea noastră prezentă cu cea din trecut, fie comparăm prezentul cu speranţele de viitor, şi astfel suferim din cauză că ne lipseşte experienţa dorită.

Dacă am cunoaşte marile plăceri pe care le-am putea primi de Sus, dar pe care încă nu le primim, noi am suferi mult mai mult. Totuşi, se poate spune despre plăcerile spirituale că ele sunt ţinute departe de conştiinţa noastră, în timp ce noi continuăm să rămânem într-o stare de insensibilitate şi nu percepem absenţa lor.

Astfel, este vital pentru noi să simţim Prezenţa Creatorului. Dacă această percepţie ulterior dispare, este clar că vom tânji din nou după ea. Aşa cum se spune în Psalmul 42: „Ca cerbul care freamătă după izvoarele de apă, aşa plânge sufletul meu după tine, Doamne.“

Dorinţa de a-L percepe pe Creator este numită „aspiraţia de a ridica Prezenţa Creatorului din ţărână“, adică de la cel mai jos nivel al înţelegerii noastre, de la care totul în lume ne apare mai de preţ decât capabilitatea de a percepe Creatorul.

Aceia care păzesc poruncile datorită educaţiei lor (care este în sine o manifestare a dorinţei Creatorului) procedează la fel ca cei care aspiră să Îl înţeleagă pe Creator. Diferenţa constă în percepţia celui în cauză. Acest lucru are o mare importanţă, deoarece dorinţa Creatorului este de a acorda un beneficiu creaturilor sale, dăruind-le sentimentul apropierii de El.

Astfel, pentru a renunţa la modul obişnuit de a respecta poruncile şi pentru a acţiona liber, nouă trebuie să ne fie limpede ce am primit ca rezultat al educaţiei din familie şi din societate şi către ce aspirăm acum, ca indivizi independenţi.

De exemplu, să luăm în considerare o persoană care a fost educată în conformitate cu sistemul „Musar“, care susţine că lumea noastră nu reprezintă nimic. În acest caz, lumea spirituală este percepută ca fiind un pic mai mult decât nimic. Pe de altă parte, Cabala ne învaţă că această lume, aşa cum este ea percepută, este plină de plăceri. Totuşi, lumea spirituală, lumea în care Îl simţim pe Creator, este incomparabil mai frumoasă.

Prin urmare, spiritualitatea nu apare ca fiind pur şi simplu ceva mai mult decât nimic, ci ca cea mai mare dintre plăcerile lumii. Este imposibil ca noi înşine să ne obligăm să Îl satisfacem pe Creator în acelaşi fel în care Creatorul ne satisface pe noi, pentru că asemenea înclinaţii nu se regăsesc în fiinţa umană.

Cu toate acestea, ar trebui să ne fie clar către „cine“ se cuvine să aspirăm. Când căutăm adevărul din spatele dorinţei de a ne apropia de Creator, trebuie să ţinem cont de faptul că, atunci când Îl dorim cu sinceritate pe Creator, toate celelalte gândurile şi dorinţele dispar, aşa cum lumina unei lumânări este copleşită de lumina unei torţe.

Până să Îl percepem pe Creator, fiecare ne simţim ca şi cum am fi singuri pe lume. Din moment ce Creatorul este Unul şi Unic, deoarece numai El este capabil să dăruiască şi dăruieşte întregii lumi, iar noi suntem total opuşi faţă de această calitate de a dărui, imediat ce am primit percepţia Creatorului dobândim, fie şi temporar, aceeaşi calitate; ca în analogia dintre lumânare şi torţă.

Trăind în concordanţă cu legile lumii spirituale, noi suntem capabili să dobândim tot ceea ce dorim cât încă ne aflăm în această lume.

 

Când credem că totul a fost trimis de Creator, inclusiv cele mai rele experienţe, rămânem permanent ataşaţi de El.

 

Există Creatorul şi creatura – fiinţa umană care nu este capabilă să Îl perceapă pe Creator, însă poate „crede“ în existenţa şi unicitatea Lui, în faptul că doar Creatorul există, iar împărăţia Lui este pretutindeni (cuvântul „crede“ este plasat între ghilimele pentru că, în sens cabalistic, credinţa se referă la percepţia pe care cineva o are despre Creator).

Singurul lucru pe care omul şi-l doreşte este să primească plăcere. Acesta a fost planul Creatorului. Acesta a fost, de asemenea, scopul Creaţiei, aceasta a fost Voinţa Creatorului. Omul ar trebui să experimenteze plăcerea în acelaşi mod în care o face Creatorul. Tot ce s-a întâmplat vreodată, se întâmplă sau se va întâmpla fiecăruia dintre noi, atât bine, cât şi rău, este predestinat şi trimis nouă de către Creator.

La sfârşitul corectării va deveni foarte clar că tot ce s-a întâmplat a fost în beneficiul nostru. Însă cât timp ne aflăm pe calea corectării, fiecăruia dintre noi i se va părea că această cale se întinde pe mii de ani, că va fi extrem de lungă, amară, sângeroasă şi extraordinar de dureroasă. Nu contează cât de pregătiţi suntem pentru următoarea lovitură; de îndată ce percepem că se apropie o nouă încercare, uităm că vine de la acea Unică Putere din lume, de la care vine totul.

Noi uităm că suntem doar instrumente în mâinile Creatorului şi începem să ne imaginăm că acţionăm independent. În consecinţă, credem că circumstanţele neplăcute sunt cauzate de alţi oameni, în loc să le recunoaştem ca instrumente ale Voinţei Creatorului.

Astfel, cel mai important concept pe care trebuie să îl înţelegem este să mergem dincolo de simpla acceptare a faptului că totul vine de la Creator.

Ar trebui, de asemenea, să ne concentrăm pe ideea că nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi de sentimente şi gânduri negative în momentele noastre cele mai dificile.

Nu ar trebui să începem dintr-odată să gândim „independent“, limitându-ne la convingerea că evenimentele care se petrec în viaţa noastră în acel moment sunt cumva cauzate de alte fiinţe umane, şi nu de Creator; nici nu ar trebui să considerăm că rezultatul oricărui fenomen este determinat de alţi oameni sau de anumite circumstanţe, şi nu de Creator.

Este posibil să învăţăm asta numai prin propriile noastre experienţe, însă, în timp ce învăţăm, avem tendinţa să uităm de ce apar aceste evenimente în viaţa noastră. Tot ce se întâmplă în viaţa noastră este pentru a ne dezvolta şi a ne îndrepta spre creşterea spirituală. Dacă uităm asta, putem cădea în falsa credinţă că există o lipsă a Supravegherii Divine şi o completă ascundere a Creatorului.

Acest proces se desfăşoară în felul următor: Creatorul ne face cunoscut faptul că doar El, Creatorul, conduce lumea şi apoi ne plasează în mijlocul unor evenimente înfricoşătoare şi nefericite care au consecinţe dezagreabile. Sentimentele dezagreabile ne cuprind atât de puternic, încât uităm cine le-a trimis şi cu ce scop ne sunt date aceste lovituri dure.

Din când în când, în timpul unui astfel de „experiment“, înţelegem motivul pentru care ni se întâmplă acest lucru, însă atunci când evenimentele înfricoşătoare se înmulţesc, înţelegerea noastră dispare. Chiar şi atunci când, dintr-odată, ne „amintim“ Cine şi de ce ne-a trimis aceste suferinţe, nu putem să ne convingem să le atribuim Creatorului şi să Îi cerem ajutorul.

Deşi înţelegem că totul provine de la Creator, în acelaşi timp încercăm să ne ajutăm singuri. Putem privi acest proces astfel:

  1. Pe calea noastră către Creator se află o forţă sau un gând impur care ne distrage atenţia şi pe care suntem obligaţi să îl întrerupem pentru a ne agăţa de Creator;
  2. Atunci când suntem aproape de Creator, suntem ca un copil susţinut de mama lui, însă aceste gânduri/forţe străine încearcă să ne îndepărteze şi să ne împiedice să Îl simţim pe Creator şi Legea Sa;
  3. Este ca şi cum Creatorul ne dăruieşte ceva important pentru a ne apăra de duşmanul nostru. Apoi, duşmanul atacă, iar noi luptăm vitejeşte împotriva lui.
  4. Când lupta s-a terminat, devine foarte clar faptul că noi am luptat pur şi simplu împotriva obstacolelor trimise de Creator pentru a dobândi înţelegerea şi avansarea.

În cele din urmă vom dobândi cunoştinţe despre noi înşine şi despre Conducerea Divină a Creatorului, precum şi cultivarea iubirii pentru

El şi, în final, înţelegerea motivului pentru care ne-a trimis aceste obstacole.

Educaţia noastră nu ar trebui să ne forţeze sau să ne reprime, ci mai degrabă ar trebui să susţină dezvoltarea abilităţilor de care avem nevoie pentru a ne forma o perspectivă critică asupra stărilor interioare şi a dorinţelor noastre. Educaţia adecvată ar trebui să includă instrucţiuni cu privire la modalitatea de a ne dezvolta abilităţile de gândire şi analiză, în timp ce educaţia tradiţională, dimpotrivă, încearcă să ne insufle acţiuni şi reacţii automate de care să ne putem folosi în viitor.

De fapt, întregul scop al educaţiei ar trebui să fie centrat pe instituirea unor practici obişnuite de analiză şi evaluare a acţiunilor noastre în mod constant şi independent. Acestea sunt acţiuni făcute în mod deliberat, şi nu cele în care am fost constrânşi de o forţă exterioară sau influenţaţi de educaţia noastră.

Cum să ajungem la adevăr când egoismul percepe încrederea ca amărăciune sau durere? Cine este pregătit să se supună unui astfel de calvar de bună voie?

 

Noi primim vitalitate şi energie de la pasiune, onoare şi invidie.

 

De exemplu, dacă suntem îmbrăcaţi cu haine ponosite ne simţim ruşinaţi, pentru că alţii sunt mai bine îmbrăcaţi decât noi. În cazul în care şi alţii sunt îmbrăcaţi sărăcăcios, atunci senzaţia neplăcută se înjumătăţeşte. Din acest motiv se spune că „o nenorocire comună este pe jumătate consolată“.

Dacă am primi plăcere doar de la una dintre aceste trei surse, nu am putea avansa niciodată în dezvoltarea noastră spirituală. De exemplu, dacă simţim doar imboldul pentru plăcere, dar nu şi pentru onoare, am umbla dezbrăcaţi când este cald pentru că nu am simţi nicio ruşine. Dorinţa de onoare şi dorinţa de a deţine un statut înalt în societate pot scădea dacă oamenii îşi moderează nevoile, aşa cum se întâmplă în timpul încercărilor grele sau al războaielor.

În dorinţa de a primi plăcere sau de a ne reduce suferinţa, depindem de părerile celorlalţi într-o mică măsură, la fel cum o durere de dinţi nu slăbeşte dacă şi altcineva are o durere asemănătoare. Astfel, munca „de dragul Creatorului“ trebuie să se bazeze pe plăcere, nu pe onoare, altfel omul devine mulţumit şi se opreşte la jumătatea drumului.

Se spune că „invidia savanţilor sporeşte înţelepciunea“. Chiar dacă cineva nu are o dorinţa pentru onoare, tot se va întreba de ce altul este onorat, iar el nu. Din acest motiv, oamenii depun mari eforturi în domeniul ştiinţei, pentru a se asigura că alţii nu vor primi onoruri mai mari decât obţin ei.

Asemenea eforturi extind cunoştinţele, iar un model similar poate fi observat în rândul noilor studenţi. Unii văd că alţii se trezesc înainte de răsăritul soarelui pentru a studia, aşa că şi ei se forţează să se trezească devreme, chiar dacă în adâncul sufletului lor există o dorinţă puternică de a nu face acest lucru.

Dacă înţelegem că fiecare gând nu este cu adevărat al nostru, ci, de fapt, vine din exterior, atunci putem să ne împotrivim gândurilor mai uşor.

Societatea îi afectează pe oameni atât de mult, încât oamenii acceptă ca fiind ale lor toate gândurile şi dorinţele imprimate în ei de alţii. Astfel, este crucial să ne alegem un mediu adecvat, caracterizat prin obiective şi aspiraţii corespunzătoare.

Dacă totuşi vrem să fim influenţaţi şi să primim gânduri de la un anumit cerc de oameni, cea mai sigură metodă de a atinge acest scop este să ne plasăm printre aceştia; mai mult, trebuie să îi servim şi să îi asistăm, deoarece procesul primirii are loc de la superior la inferior. Astfel, într-un grup de studiu este esenţial să îi percepem pe toţi ceilalţi ca având mai multe cunoştinţe decât noi.

Acest lucru este cunoscut ca fiind „dobândirea de la autori“, întrucât este dobândit prin intermediul comunicării cu ceilalţi. Mai mult, atunci când suntem împreună cu alţi oameni, la muncă sau acasă, este de dorit să rămânem mental la nivelul colegilor noştri din grupul de studiu. Acest lucru ne va asigura că nu vom prelua în mod involuntar gânduri străine care să ne determine să gândim asemănător vecinilor, partenerului sau colegilor de muncă.

Din cartea- Atingerea lumilor spirituale