Calea Cabalei

0
841

Calea de dorit pentru ascensiunea spirituală este calea Cabalei. Calea suferinţei ne aşteaptă doar dacă nu există altă cale care să ne determine să ajungem la perfecţiune. Aşa cum este menţionat, calea Cabalei este o oportunitate dată de Sus fiecăruia, pentru a crea în noi dorinţele necesare creşterii spirituale, demonstrând prin urcări şi coborâri că Lumina spirituală este plăcere, iar absenţa ei este suferinţă.

În acest fel începem să ne dorim Lumina, urcarea spirituală şi percepţia Creatorului. Fără ca mai întâi să primim Lumina Spirituală şi apoi să ne fie luată, noi nu putem simţi dorinţa de Lumină.

Cu cât este mai mare Lumina pe care Creatorul o trimite iniţial şi pe care apoi o „ia“, cu atât va fi mai mare dorinţa noastră de a primi încă o dată Lumina. Această cale este cunoscută sub numele de „calea Cabalei“ sau calea Luminii. Există, de asemenea, „calea suferinţei“, atunci când cineva caută o modalitate prin care să scape de suferinţa constantă şi greu de suportat din viaţa sa, dar nu din dorinţa de a restabili plăcerile pierdute.

Pe calea Cabalei se trezeşte dorinţa de a fi umplut de Lumina spirituală, ca Sursă vitalizată a salvării. Ambele căi conduc către acelaşi scop; în timp ce una ne atrage prin plăcerea şi perfecţiunea care se află înainte, cealaltă ne împinge din spate, determinându-ne să evadăm din durere.

Pentru ca o fiinţa umană să fie capabilă să analizeze factorii externi şi senzaţiile interioare, ea dispune de două mijloace perceptive: amar şi dulce – percepute de inimă, fals şi adevărat – percepute de intelect.

Dobândirea spirituală nu poate fi apreciată de către inimă, deoarece este total opusă adevăratei sale naturi. De aceea dobândirea respectivă este întotdeauna percepută ca amară, în timp ce orice plăcere personală este percepută ca fiind dulce. Acesta este motivul pentru care munca asupra propriei persoane, prin care dorinţele sunt reorientate, este considerată munca inimii.

Munca minţii este de o cu totul altă natură, întrucât noi nu ne putem baza pe propria minte şi logică pentru a analiza evenimentele înconjurătoare. Într-un astfel de caz suntem forţaţi, în pofida noastră, să ne bazăm pe mintea naturală, egoistă.

Suntem incapabili să ne rupem de ea pentru că fiecare a fost creat astfel de cel Atotputernic. De aceea, există doar o singură cale: să schimbăm complet înclinaţia obişnuită de a analiza mediul şi, în loc de asta, să acceptăm sfatul înţelepţilor expus în cărţile de Cabala şi explicat de profesorii care au ajuns la nivelul spiritual al conştientizării.

Dacă suntem capabili să facem, cu ajutorul Creatorului, chiar şi cea mai mică încercare de a analiza mai degrabă prin credinţă, decât prin raţiune şi să discernem cu inima noastră gustul amar al egoismului, ni se va trimite imediat înţelegerea spirituală a nivelului atins, care cuprinde atât Lumina spirituală, cât şi puterea (ecranul).

Creatorul revelează apoi următorul grad inferior de egoism, cel care a fost anterior ascuns întrucât, dacă am înţelege imediat toată amploarea propriului egoism, nu am avea puterea să îl depăşim. În schimb, am deveni cu siguranţă descurajaţi de sarcina copleşitoare care stă în faţa noastră.

Cu toate acestea, ar trebui să ne dăm seama că acest munte de egoism a fost mereu acolo, în noi, de la început, însă a fost ascuns şi este revelat treptat, întrucât Creatorul ne dă atât posibilitatea de a-l corecta, cât şi puterea de a face acest lucru. De aceea, cei care urcă treptele spirituale, depăşind succesiv „propria“ raţiune, se simt tot mai nedumeriţi şi confuzi în ceea ce priveşte îndrumările înţelepţilor din cărţile de Cabala şi a instructorilor cabalişti.

În măsura în care diminuăm importanţa „propriei“ înţelegeri, ni se acordă o înţelegere superioară. În cele din urmă, în loc să fim nedumeriţi de faptul că am întors spatele logicii egoiste a acestei lumi, noi devenim incomparabil mai înţelepţi.

Dacă nu am ajuns încă la o înţelegere superioară sau nu ne-am schimbat modul de a analiza, începând să simţim mai degrabă dulceaţa gândurilor care nu sunt egoiste, decât amărăciunea lor ori nu am început să vedem adevărul credinţei comparativ cu falsitatea intelectului, intelect care este legat de natura lumii noastre, putem continua să progresăm printr-o metodă de analiză deja îmbunătăţită, provenită de la profesorii noştri: ascultând şi urmând exemplul profesorului în orice situaţie. Iată sfatul înţelepţilor: Dacă un singur cabalist care posedă înţelegerea spirituală a minţii şi a inimii conduce umanitatea, oricine poate ajunge la scopul Creaţiei nu pe calea suferinţei, ci prin uşoara şi lipsita de durere cale a Cabalei!

Pe de altă parte, ghinioane şi eşecuri constante ne vor fi sortite dacă aceia care au fost aleşi să călătorească primii pe această cale – cu care Creatorul a făcut o înţelegere şi de la care se cere mult – şi-au ales îndrumători care nu înţeleg scopul Lui înalt sau proiectul Guvernării Sale.

Numai în timpul războaielor, catastrofelor sau marilor nenorociri, atunci când pare că problemele noastre nu au rezolvare, simţim clar mâna Creatorului şi ajutorul Său. Acest lucru se întâmplă numai când ne aflăm în momente critice, deoarece refuzăm să dobândim şi să folosim cunoştinţele cabalistice pentru a recunoaşte Providenţa Divină în lume.

De ce oamenii se nasc cu capacităţi diferite de a percepe forţele subtile din jur, cu niveluri diferite de vigilenţă şi logică a înţelegerii naturii lucrurilor? A cui este vina că o persoană nu a fost creată în acelaşi fel ca geniile, ca cei cu gândire adâncă şi emoţii profunde? Cum se face că atunci când ne naştem primim de la Creator nevoi intelectuale, spirituale şi aptitudini diferite?

Indivizii care se nasc cu aspiraţii măreţe, inimi mari şi minţi agere sunt numiţi în Biblie „inteligenţi“, pentru că ei sunt capabili să primească cea mai înaltă înţelegere. Pe de altă parte, cei născuţi cu capacităţi mentale şi spirituale limitate sunt denumiţi în Biblie „nechibzuiţi“. Dar, din moment ce fiecare suflet are un scop special pentru care a „coborât“ în această lume, nimeni nu ar trebui să se simtă ruşinat de înclinaţiile cu care s-a născut.

Nu ar trebui să ne simţim ruşinaţi nici de gândurile noastre rele deoarece şi ele ne-au fost trimise de Creator.

 

Însă ar trebui să acordăm o atenţie specială şi să fim conştienţi de modul în care reacţionăm la gândurile rele: dacă luptăm cu ele sau le urmăm orbeşte, dacă ne corectăm (fiecare în măsura capacităţilor cu care s-a născut) şi ce facem pentru a ne corecta.

 

Este aşa pentru că fiecare dintre noi ar trebui să se simtă ruşinat şi tocmai pentru asta fiecare va trebui să răspundă în faţa Creatorului. Însă cum poate un nechibzuit să se ridice spiritual? Creatorul a spus: „I-am creat pe cei înţelepţi şi i-am creat pe cei nechibzuiţi. Pe cei înţelepţi i-am pus în fiecare generaţie ca să îi ajute pe cei nechibzuiţi, astfel încât, legându-se de inimile celor care urcă, aceştia să poată ajunge la o uniune completă cu Mine.“

De ce este nevoie de oameni nechibzuiţi în această lume? La urma urmei, în comparaţie cu cei câţiva înţelepţi ai lumii, există o mulţime covârşitoare de nechibzuiţi!

Motivul constă în faptul că fiecare calitate spirituală necesită propriul ei purtător. Acei oameni care au capacităţi spirituale limitate sunt purtătorii egoismului. Pe de altă parte, cei înţelepţi care şi-au corectat propriul egoism, dorind să urce neîncetat prin muncă la Creator, trebuie să îi ajute pe cei nechibzuiţi să lucreze asupra egoismului lor.

 

Pentru a continua să urce, cei înţelepţi trebuie să absoarbă egoism

„străin“ şi să îl corecteze. Astfel, atât nechibzuiţii, cât şi înţelepţii au nevoie unii de alţii.

 

Întrucât masele pot da celor înţelepţi doar partea lor infimă de egoism care constă din dorinţa pentru plăcerile mărunte, trecătoare ale lumii noastre, pentru fiecare persoană înţeleaptă din această lume există miliarde de nechibzuiţi.

Cu toate acestea, dacă aceştia din urmă acţionează în conformitate cu indicaţiile înţelepţilor, urmându-i conştiincios în tot ceea ce fac, toţi pot ajunge la scopul existenţei lor: unitatea absolută cu Creatorul.

Chiar dacă munca spirituală de a ridica altruismul deasupra egoismului se realizează în inimă, în timp ce ridicarea credinţei deasupra revendicărilor intelectului are loc în minte, ambele sunt condiţionate de respingerea intelectului care ne-a fost dat fiecăruia dintre noi la naştere, precum şi de respingerea mulţumirii de sine şi a autoafirmării.

Acest lucru se datorează faptului că tocmai în timp ce lucrează în scopuri altruiste omul preferă totuşi să vadă şi să ştie cui îi dă şi cine primeşte fructele muncii sale; în acest caz, omul nu are nimic altceva decât credinţa în existenţa Creatorului şi credinţa că El acceptă roadele muncii sale.

Aici găsim ideea de unicitate a Creatorului, în conformitate cu principiul „nu există nimic altceva decât Creatorul“. Trebuie să Îl recunoaştem pe Creator ca fiind Cel care ne trimite tot ce simţim şi percepem în mintea noastră, aducându-ne pe o anumită linie de gândire care, la rândul său, ne conduce la anumite decizii şi hotărâri.

Numai după ce acceptăm toate cele de mai sus putem avea o perspectivă adecvată a tot ceea ce transpare. Apoi, putem corecta dorinţele şi gândurile noastre în conformitate cu planul Creatorului.

Cabala se concentrează în întregime asupra Creatorului şi acţiunilor Sale. Din acest motiv Cabala este denumită cu numele Creatorului. Aşa cum numele unei persoane indică la cine se face referire, tot astfel, fiecare cuvânt din Cabala este un nume al Creatorului, deoarece exprimă acţiunile Sale şi indică ceea ce El ne trimite la un moment dat.

Cabala vorbeşte despre noi ca fiind o parte a Creatorului pe care El a îndepărtat-o de Sine, conferindu-ne natura egoistă. Din acest motiv, sufletele noastre sunt compuse din două părţi opuse. Prima dintre acestea este partea divină, care manifestă (în unii dintre noi) propria dorinţă de a percepe Creatorul, determinându-ne astfel să începem să căutăm ceva spiritual pentru a ne simţi împliniţi în interior. În acelaşi timp, plăcerile spre care cei din jurul nostru tind nu mai sunt satisfăcătoare acelora care caută împlinirea spirituală.

A doua parte a sufletului este acea natură egoistă, creată intenţionat, pe care oamenii o experimentează într-o măsură deplină: dorinţa de a avea totul, de a şti totul, de a face totul, de a vedea rezultatul acţiunilor lor, adică de a vedea o parte a „sinelui“ în tot ce îi înconjoară. Partea egoistă a sufletului este singura parte care a fost creată, deoarece partea altruistă a sufletului este o parte a Creatorului Însuşi. După ce a luat dorinţa Lui din Sine şi a înzestrat-o cu egoism, El s-a distanţat astfel de acea parte din El, iar această parte a devenit suflet, o Creaţie separată de El.

Sufletul este considerat o Creaţie tocmai pentru că el conţine o parte nouă – egoismul său – o calitate care nu a existat înainte, pentru că nimic de acest fel nu există în Creator. Aceasta este noţiunea de suflet, care cuprinde o parte a Creatorului şi o parte a nou-creatului sentiment egoist

„de a primi totul în sine“, de care se ocupă Cabala. În Biblie se vorbeşte mai degrabă despre suflet decât despre corp, deoarece acesta din urmă, fiind alcătuit din carne şi oase, este precum carnea şi oasele animalelor, iar sfârşitul lui este degradarea şi întoarcerea la elementele acestei lumi.

 

Noi ne simţim ca fiind corpuri, pentru că nu ne percepem sufletele.

 

Pe măsură ce începem să ne percepem sufletul, sentimentul de corp fizic, cu dorinţele şi durerile sale se diminuează, atunci când sufletul însuşi se afirmă din ce în ce mai mult. Când continuăm să avansăm pe calea spirituală, nu mai simţim întru totul dorinţele corpului, pentru că acordăm atenţie doar sufletului – partea Creatorului din noi.

Astfel, „corpul“ începe mai degrabă să reprezinte dorinţele spirituale, decât dorinţele trupeşti pe care omul nu le mai simte aproape deloc.

Biblia nu vorbeşte despre corpul nostru fizic, despre masa de carne şi oase, ci despre cele două aspiraţii ale sufletului: dorinţa părţii divine de a percepe Creatorul, de a se uni cu El, şi dorinţa părţii egoiste de automulţumire, de autosatisfacţie şi de a se percepe pe sine în loc să perceapă Creatorul.

Ambele aspiraţii sunt cunoscute în Cabala sub numele de „corp“. Ele se referă atât la corpul egoist, cât şi la corpul fizic, adică la cel din lumea noastră, deoarece numai lumea noastră se caracterizată prin egoism, iar corpul spiritual, întrucât dorinţele altruiste sunt dorinţele Creatorului, fiind caracteristice lumii spirituale.

În toate exemplificările sale, Biblia descrie modul în care sufletul nostru este influenţat de diverse situaţii şi circumstanţe. Se ocupă, de asemenea, de dorinţele noastre, concentrându-se asupra modului în care Creatorul le schimbă şi asupra modului în care fiecare dintre noi le putem schimba sau, mai degrabă, despre cum Îl putem ruga pe El să le schimbe, deoarece noi înşine suntem incapabili să le transformăm.

Principala provocare a începătorului este să se bazeze pe puterea voinţei şi să se concentreze asupra faptului că, în ciuda multitudinii gândurilor şi dorinţelor, toate acestea sunt trimise de Creator; toate aceste gânduri şi dorinţe extrem de diferite şi, uneori, atât de josnice sunt trimise de Creator.

Creatorul face acest lucru astfel încât, în ciuda tuturor obstacolelor, omul să persiste în menţinerea legăturii cu Creatorul, păstrând credinţa că toate aceste gânduri şi dorinţe sunt trimise de El. Lupta cu ele ar trebui să ne întărească credinţa că toate provin de la Creator.

Pe măsură ce ne întărim convingerea, putem ajunge la un nivel la care acest sentiment va fi întotdeauna prezent, în ciuda obstacolelor din ce în ce mai mari care vor fi trimise de Creator. Ele sunt menite să continue consolidarea acestui sentiment.

Apoi, credinţei noastre constante în Omniprezenţa Creatorului i se va alătura sentimentul Prezenţei Sale în noi, iar Creatorul se va „îmbrăca“ cu noi, determinând astfel toate gândurile şi dorinţele noastre. În acest moment vom deveni parte a Creatorului.

Trebuie să ajungem să realizăm că fiecare sentiment de distanţare faţă de Creator este în mod special mijlocul prin care vom fi capabili să Îl percepem. Aceste două sentimente sunt cunoscute în Cabala sub numele de kli (vas) şi Or (Lumină). Primul dintre ele este dorinţa de a experimenta

Creatorul, dorinţă care se naşte în noi treptat, în timp ce ne confruntăm cu obstacole (gânduri şi dorinţe).

Acestea ne distrag atenţia în mod deliberat de la gândurile îndreptate către Creator şi Unicitatea Sa, crescând puterea credinţei prin exercitarea voinţei, şi astfel Îl menţinem pe Creator în gândurile noastre.

Lumina în sine este răspunsul la dorinţa noastră de a primi percepţia Creatorului. Când Creatorul Însuşi se înveşmântează în dorinţa unei persoane, Lumina intră în vas, iar creşterea spirituală este de o aşa mărime încât se trezeşte în acea persoană dorinţa pentru spiritualitate şi pentru perceperea Creatorului, necesitatea de a se descoperi pe sine numai sub efectul Luminii, un sentimentul imens de însufleţire şi inspiraţia care rezultă din apropierea de senzaţiile spirituale, precum şi un sentiment de împlinire.

Apoi, omul este invariabil „vizitat“ de gânduri străine. Sub influenţa lor, el începe să coboare de la nivelul pe care l-a atins, până la nivel gândurilor şi dorinţelor obişnuite. După un timp, va începe să regrete aceste griji şi gânduri tranzitorii şi meschine.

La rândul său, aceasta aduce amărăciune şi omul devine mânios pe sine, uneori chiar şi pe Creator, care îi trimite asemenea gânduri şi dorinţe ce îl determină să întoarcă spatele spiritualităţii. Este ca un răspuns la acest sentiment amar de regret pentru propria stare spirituală, comparativ cu cel care primeşte de Sus Lumina, sentimentul apropierii de Cel Superior.

Apoi apare dorinţa de a renunţa la tot pentru a-L simţi pe Creator, pentru sentimentele de securitate, încredere de sine şi veşnicie pe care omul le are când se apropie tot mai mult de eternitatea şi perfecţiunea transmise de El. În acel moment dispar toate gândurile pe care omul le-a avut despre ruşine, împreună cu orice temere legată de tot ceea ce există în această lume.

Când omul percepe sufletul ca parte a Creatorului şi, prin urmare, nemuritor, când este în totalitate de acord cu Creatorul, când justifică tot ceea ce Creatorul face pentru creaturile Sale şi când este gata să renunţe la propriul intelect şi să Îl urmeze, atunci el este umplut cu Lumina Creatorului şi devine un slujitor al percepţiilor spirituale.

Însă odată cu trecerea timpului omul este din nou vizitat de gânduri străine. Treptat, după mai multe cicluri de gânduri perturbatoare şi ascensiuni spirituale, apare un sentiment statornic al nevoii de spiritualitate şi omul primeşte în cele din urmă Lumina mereu prezentă a Creatorului.

Rav Baruh l-a întrebat odată pe bunicul său, Baal Şem Tov: „Este cunoscut faptul că, în antichitate, cei care doreau să Îl experimenteze pe Creator s-au supus în mod constant restricţiilor de tot felul, însă tu ai anulat asta, spunând că cineva care se supune în mod voluntar acestor privaţiuni, acela încalcă legile spirituale, şi este considerat răspunzător. Deci, care este cel mai important lucru pe care o persoană trebuie să îl facă în munca pentru sine?“

Baal Şem Tov i-a răspuns: „Eu am venit în această lume pentru a arăta altă cale; o persoană trebuie să se străduiască să stăpânească trei lucruri: iubirea pentru Creator, iubirea pentru oameni şi iubirea pentru spiritualitate. Atunci nu mai sunt necesare privaţiunile voluntare.“

Capacitatea de a mulţumi Creatorului este deja o bunătate pe care El a dăruit-o.

 

Bunăvoinţa Creatorului constă în faptul că Îl putem iubi. Puterea Sa constă în faptul că ne putem teme de El. 

 

De ce, atunci, cel care se străduieşte să fie aproape de Creator şi are sentimentul că reuşeşte se simte deodată îndepărtată?

Baal Şem Tov răspunde astfel: „Este ca şi cum ai învăţa un copil să meargă; în timp ce este susţinut, copilul face mai mulţi paşi în direcţia tatălui său. Însă tatăl, dorind să îl înveţe să meargă singur, se îndepărtează până când copilul învaţă să meargă singur.“

Baal Şem Tov a spus: „Munca unui individ cu sine însuşi constă într-o luptă continuă cu egoismul, o luptă dusă până la ultima suflare care trebuie să conducă, de fiecare dată, la înlocuirea egoismului cu Creatorul. „Creatorul, ca un mare conducător, stă în centrul palatului său. El a ridicat multe ziduri şi obstacole în jurul Său. A împrăştiat o mare bogăţie între zidurile palatului şi conferă onoruri şi titluri celor care depăşesc obstacolele. După ce le primeşte, persoana este mulţumită. Dar numai cel care respinge totul, dorind să fie cu Creatorul Însuşi, câştigă dreptul de a se afla în Prezenţa Sa.“

În natură există o stare de tranziţie între sămânţă şi răsad, în care descompunerea completă a seminţei, dispariţia ei în întregime este necesară. În mod similar, până când nu ajungem la starea de completă dezicere de „sine“, nu putem primi noua natură spirituală.

Creatorul a generat „sinele“ uman din „nimic“, şi din acest motiv trebuie să ne întoarcem de la starea de „sine“ la cea de „nimic“, cu scopul de a ne uni cu Creatorul. De aceea se spune că salvatorul (Mesia) s-a născut în ziua distrugerii Templului.

Prin urmare, de fiecare dată când ajungem la starea de disperare totală, ne dăm seama că totul este doar „praf şi deşertăciunea deşertăciunilor“. Tocmai din această stare apare o nouă treaptă în ascensiunea noastră spirituală pentru că, în acest moment, putem abandona totul.

Un mare cabalist al secolului trecut, Maghid din Mizrich, a declarat: „Sunt zece reguli ale muncii spirituale. Trei dintre acestea pot fi învăţate de la un copil şi şapte de la un hoţ.“ Copilul:

  1. Este fericit fără un motiv anume;
  2. Nu stă o clipă locului;
  3. Cere ceea ce vrea cu toată puterea.

Hoţul:

  1. Lucrează noaptea;
  2. Încearcă să obţină într-o noapte ceea ce nu a câştigat în precedenta;
  3. Este loial camarazilor săi;
  4. Îşi riscă viaţa pentru a câştiga chiar şi cele mai nesemnificative lucruri;
  5. Nu pune preţ pe cele furate şi vinde totul pe nimic;
  6. Este bătut, dar nu se abate de la calea lui;
  7. Vede avantajele ocupaţiei sale şi nu vrea să o schimbe.

 

De asemenea, el a adăugat: „Există o cheie pentru fiecare lacăt, iar dacă nu are cheia, un hoţ curajos va sparge lacătul. Creatorul iubeşte persoana care îşi sparge inima pentru a intra în casa Lui.“

Numai când vom cunoaşte nivelurile spirituale vom deveni nesemnificativi în ochii noştri şi ne vom putem pleca înaintea Creatorului, simţind că nu mai avem nevoie de nimic: nici de propria salvare spirituală, nici de ascensiune spirituală, nici de eternitate, ci doar de Creator.

În timpul declinului spiritual poate să ni se pară că Însuşi Creatorul se ascunde de noi şi este dificil să ne menţinem credinţa în existenţa şi Providenţa Sa. Dacă simţim într-adevăr că Însuşi Creatorul se ascunde, înseamnă că nu experimentăm cu adevărat ascunderea Sa, ci mai degrabă situaţia în care Creatorul se aşteaptă ca noi să facem un efort pentru a avansa spre El.

Creatorul este considerat a fi Locul (HaMakom), tocmai pentru că omul ar trebui să intre în El cu toată fiinţa sa, astfel încât Creatorul să îl poată înconjura şi să îi fie locuinţă. (Aşa cum am mai spus, noi locuim deja întrun ocean de Lumină al Creatorului şi ar trebui să devenim conştienţi de asta.)

În timp ce ne rugăm ar trebui să verificăm în mod constant unde ne direcţionăm atenţia şi eforturile: la citirea textului şi urmărirea strictă a ordinii fragmentelor unei anumite cărţi de rugăciuni, la profunda examinare a semnificaţiei numelor şi combinaţiilor de litere, la pronunţia distinctă a cuvintelor, la urmărirea cu precizie a intenţiilor mentale (kavanot) sau la ceea ce este cel mai important: direcţionarea inimii către ataşamentul faţă de Creator.

Cea mai importantă este intenţia noastră: rugăciunea de a-L percepe pe Creator! Cei care se roagă recunosc existenţa Creatorului, însă cei care se roagă pentru capacitatea de a percepe Creatorul, Îl experimentează!

Din cartea- Atingerea lumilor spirituale

Capitolul 20 – Întoarcerea la Creator