Acţiunea şi dezvoltarea interioară

0
1043

În această lume, ne deplasăm fizic utilizând organele de locomoţie – picioarele. Apoi, de îndată ce înaintăm, utilizăm organele de prehensiune – mâinile.

Prin contrast, organele spirituale sunt opuse celor fizice: putem urca scările doar dacă, în mod conştient, am înlăturat orice sprijin din partea raţiunii. În plus, putem ajunge la scopul Creaţiei numai dacă ne deschidem mâinile mai curând pentru a da, decât pentru a lua.

Scopul Creaţiei constă în revărsarea plăcerii asupra noastră. De ce, atunci, Creatorul ne conduce către acest obiectiv pe o cale aşa de dureroasă?

În primul rând, Creatorul a creat, în perfecţiunea Sa, fiinţele umane.

 

Un atribut al perfecţiunii finale este starea de repaus, pentru că mişcarea este produsă fie de o lipsă, fie de încercarea de a ajunge la ceea ce este considerat dezirabil.

 

Oamenii preferă să se odihnească, fiind dispuşi să renunţe la odihnă doar atunci când le lipseşte ceva vital, cum ar fi mâncarea, căldura etc.

Cu cât suferă mai mult din cauza faptului că nu au ceea ce doresc, cu atât sunt mai dispuşi să facă eforturi din ce în ce mai mari pentru a obţine ce vor. Prin urmare, în cazul în care Creatorul îi face pe oameni să sufere din cauza lipsei spiritualităţii, ei vor fi obligaţi să facă un efort pentru a ajunge la ea.

Odată ce au atins spiritualitatea, care este scopul Creaţiei, oamenii vor experimenta plăcerea pe care Creatorul a pregătit-o pentru ei. Din acest motiv, cei care doresc să avanseze spiritual nu consideră suferinţa cauzată de egoism ca fiind o pedeapsă, ci doar ca manifestare a Bunăvoinţei Creatorului de a-i ajuta.

Prin urmare, ei văd suferinţa lor mai degrabă ca pe o binecuvântare, decât ca pe un blestem. Numai după ce au obţinut spiritualitatea vor înţelege ce este ea de fapt şi plăcerile pe care le conţine. Până atunci, ei vor suferi doar din cauza lipsei sale.

Diferenţa dintre material şi spiritual este că lipsa plăcerilor materiale ne face să suferim, în timp ce lipsa plăcerilor spirituale nu cauzează suferinţă. Prin urmare, pentru a ne oferi plăceri spirituale, Creatorul ne face să simţim suferinţa cauzată de lipsa senzaţiilor spirituale.

Pe de altă parte, atunci când experimentăm plăcerile materiale, nu ajungem niciodată la împlinirea completă şi infinită care este prezentă chiar şi în cele mai mici plăceri spirituale. De îndată ce începem să dobândim gustul pentru spiritualitate, există pericolul de a primi această plăcere ca în cazul unei dorinţe egoiste şi, prin urmare, ne vom îndepărta de spiritualitate.

Motivul acestei îndepărtări este faptul că începem să ne preocupăm de spiritualitate după ce găsim în această îndeletnicire o plăcere mai mare decât am experimentat până acum în viaţa noastră. Vedem acum că nu mai avem nevoie de credinţă – baza spiritualităţii – pentru că am înţeles că urmărirea scopurilor spirituale ne aduce beneficii. Însă Creatorul foloseşte această metodă numai cu începătorii, pentru a-i atrage şi corecta.

Fiecare dintre noi simte că ştie mai bine decât oricine altcineva ce ar trebui să facă şi ce este bine pentru sine. Acest sentiment se datorează faptului că în starea noastră egoistă ne percepem doar pe noi, şi nimic altceva. Ca urmare, ne considerăm ca fiind cei mai înţelepţi, deoarece suntem singurii care ştim ce dorim în fiecare moment al vieţii noastre.

Creatorul conduce lumea noastră în strictă conformitate cu legile materiale ale naturii. Prin urmare, este imposibil să le ocolim sau să le contracarăm: dacă sărim de pe stâncă, vom muri, dacă suntem privaţi de oxigen, ne vom sufoca etc.

Creatorul a confirmat aceste legi ale naturii pentru a ne face să înţelegem că supravieţuirea cere efort şi atenţie. În lumea spirituală, acolo unde nu putem prevedea consecinţele evenimentelor şi nu cunoaştem legile supravieţuirii, trebuie, de la bun început, să înţelegem legea principală. Această lege nu poate fi eludată, aşa cum nici legile naturii din lumea noastră nu pot fi eludate.

Legea principală afirmă că nu putem fi conduşi de senzaţiile plăcerii, deoarece nu plăcerea, ci altruismul este cel care determină dacă o viaţă spirituală este benefică sau dăunătoare:

Lumina – care emană de la Creator şi este percepută de noi ca imensă plăcere. Înţelegem că plăcerea sau perceperea Creatorului (care sunt de fapt unul şi acelaşi lucru, pentru că nu Îl percepem pe El, ci Lumina care ajunge la noi) este de fapt scopul Creaţiei.

Credinţa – puterea care dă individului încrederea în posibilitatea de a atinge viaţa spirituală, de a învia după ce a fost mort din punct de vedere spiritual. Cu cât ne este mai clar că suntem morţi din punct de vedere spiritual, cu atât mai mult simţim nevoia de credinţă.

Rugăciunea – efortul făcut de om, în mod special din inimă, pentru a-L percepe pe Creator şi a-L implora să-i acorde încrederea în posibilitatea de a ajunge la viaţa spirituală.

Orice muncă, orice efort realizat şi orice rugăciune sunt posibile numai atunci când Creatorul este ascuns fiinţelor umane. O rugăciune adevărată cere Creatorului acordarea puterii de a contracara cu ochii închişi egoismul, fără ca El să se reveleze omului, deoarece aceasta este cea mai mare recompensă. Nivelul spiritualităţii noastre este definit de dorinţa de a continua în mod altruist.

Atunci când am dobândit încredere în propriile puteri altruiste, putem începe, treptat, să experimentăm plăcerea de dragul Creatorului, pentru că astfel Îi suntem Lui plăcuţi. Deoarece Voinţa Creatorului este de a ne dărui plăcere, aceasta congruenţă a dorinţelor apropie pe Cel care Dăruieşte de cel care primeşte.

În afara plăcerii pe care o primim atunci când percepem Lumina Creatorului, noi trăim o plăcere infinită din perceperea dimensiunii Creatorului, din unirea cu Perfecţiunea Finală. Atingerea acestei plăceri este scopul Creaţiei. Deoarece egoismul – dorinţa de a primi – este esenţa noastră, el predomină asupra tuturor nivelurilor din natură, de la cel atomic, molecular, hormonal, animal şi până la cele mai înalte niveluri.

 

Egoismul se extinde până la cele mai înalte sisteme ale raţionamentului uman şi ale subconştientului, inclusiv asupra dorinţelor altruiste. Este atât de puternic, încât suntem incapabili să ne opunem lui în mod deliberat, indiferent de situaţie.

 

Prin urmare, dacă dorim să scăpăm de egoism, trebuie să luptăm cu el. În ce priveşte avansarea spirituală, trebuie să acţionăm în mod contrar dorinţelor corpului şi raţiunii, chiar dacă nu putem vedea nici un beneficiu personal.

În caz contrar, nu vom reuşi niciodată să transcendem limitele acestei lumi. În Cabala, acest principiu al muncii este formulat astfel: „Forţează-l până spune: «Vreau.»“

De îndată ce Creatorul ne ajută să-I cunoaştem propria Natură, corpul nostru va dori el însuşi să funcţioneze în domeniul spiritualităţii. Această condiţie este numită „întoarcerea pe răspuns“ (hazara beCiuva).

Transformarea esenţei noastre egoiste într-una altruistă are loc astfel: În înţelepciunea Sa, Creatorul generează o dorinţă de automulţumire şi o implantează în fiinţa umană. Această dorinţă reprezintă egoismul, un punct negru în esenţa omului. Este negru ca urmare a contracţiei Luminii (ţimţum) care a apărut atunci când Lumina Creatorului s-a îndepărtat de el.

Corectarea esenţei egoiste are loc cu ajutorul ecranului (masah) care transformă egoismul în altruism. Suntem incapabili să înţelegem cum o asemenea transformare miraculoasă poate avea loc, până când nu o experimentăm noi înşine. Pare incredibil faptul că legea generală a naturii se schimbă, astfel încât, dintr-odată, să putem acţiona acolo unde anterior nu am putut.

În final, vom descoperi că acţiunile noastre nu s-au schimbat şi că nu putem da nimic Creatorului, deoarece El este perfect şi unica Sa dorinţă este să ne umple cu Perfecţiunea Lui.

În schimb, pentru imensa plăcere pe care o primim de la Creator, suntem incapabili să Îi înapoiem ceva, cu excepţia gândului că, deşi continuăm să facem aceleaşi acţiuni ca înainte, acum le facem pentru că mai degrabă Îi sunt Lui plăcute, decât nouă.

Însă chiar şi acest gând este pentru noi şi nu pentru Creator, ceea ce ne dă posibilitatea să primim plăceri nemăsurate fără a ne simţi ruşinaţi de ceva. Ne putem asemăna mai mult cu Creatorul, devenind altruişti. Când facem asta, suntem capabili să primim infinit şi să experimentăm plăcere, deoarece altruism nu înseamnă pentru sine.

Deşi ne putem forţa să facem anumite acţiuni fizice, nu ne putem schimba dorinţele de bună voie, pentru că nu putem face nimic din ceea ce nu este în folosul nostru. Cabaliştii spun că o rugăciune fără o motivaţie potrivită este asemenea unui corp fără suflet, pentru că acţiunile aparţin corpului, iar gândurile – sufletului.

Dacă nu ne-am corectat mai întâi propriile gânduri (sufletul) de dragul cărora efectuăm o acţiune (corpul), atunci despre acţiunea în sine se poate spune că este moartă din punct de vedere spiritual. Totul este cuprins atât în general, cât şi în particular. Generalul, mort spiritual (domem), demonstrează că pentru cei mai mulţi oameni poate fi doar o mişcare generală, şi nu o anumită mişcare spirituală, deoarece nu au o nevoie interioară pentru ea.

Prin urmare, nu există o creştere individuală, ci doar o creştere comună, în concordanţă cu Providenţa Universală Superioară. Din acest motiv, masele se percep întotdeauna pe sine ca fiind corecte şi perfecte.

A fi din punct de vedere spiritual la nivel organic (ţomeah) înseamnă a avea un grad unic de mişcare interioară şi dezvoltare. În acest moment, o persoană devine cunoscută ca Om sau Adam, aşa cum este scris în Biblie: „Adam – un copac într-un câmp.“ Deoarece creşterea spirituală necesită o mişcare de înaintare, iar mişcarea are loc doar atunci când persoana simte o anumită lipsă, Omul este tot timpul conştient de aceste deficienţe care îl forţează să caute modalităţi de creştere.

 

Dacă omul se opreşte la un anumit nivel al dezvoltării spirituale, atunci este împins în jos, în percepţiile sale. Acest lucru are rolul de a-l determina să se mişte, în loc să stea pe loc.

 

Dacă, ulterior, se ridică din nou, ajunge la un nivel mai mare decât cel anterior.

Prin urmare, omul fie urcă, fie coboară, pentru că nu poate sta pe loc, deoarece această stare nu este caracteristică Omului. Doar aceia care aparţin maselor pot sta nemişcaţi fără a cădea de la nivelul la care se află.

Astfel, ei niciodată nu experimentează căderea.

Haideţi să împărţim imaginar spaţiul cu ajutorul unei linii orizontale. Deasupra linei este lumea spirituală. Sub linie este lumea egoistă. Aceia care preferă să acţioneze contrar raţiunii lor pot exista deasupra liniei.

Aceşti indivizi resping raţiunea pământească, chiar dacă aceasta le dă oportunitatea de a şti şi a vedea totul. Ei preferă să acţioneze cu ochii închişi, pe calea credinţei, urmărind spiritualitatea (altruismul în locul egoismului).

Fiecare nivel spiritual este definit de măsura altruismului prezent în el. Nivelul spiritual pe care îl ocupăm corespunde calităţilor noastre spirituale. Aceia dintre noi care se află deasupra liniei sunt capabili să Îl perceapă pe Creator. Cu cât ne aflăm mai sus faţă de linie, cu atât mai mare este această abilitate.

Poziţia înaltă sau joasă pe care ne aflăm este determinată de ecranul pe care îl are fiecare. Acest ecran reflectă plăcerea egoistă, directă pe care o putem primi de la Lumina Creatorului. Lumina de deasupra liniei este numită „Tora“. Ecranul sau linia care separă lumea noastră de cea spirituală se numeşte „barieră“ (mahsom).

Cei care trec de această barieră nu mai coboară spiritual la nivelul lumii noastre. Sub linie este lumea egoismului, în timp ce deasupra liniei este lumea altruismului.

Din cartea- Atingerea lumilor spirituale