Esența și scopul Religiei

0
1462
baal-hasulam

Aici doresc să răspund la trei întrebări:

  1. Care este esența religiei?
  2. Dacă scopul ei este obținut în lumea aceasta sau din contra, în lumea viitoare?
  3. Dacă scopul ei este în binefacerea Creatorului sau în binefacerea creațiilor?

La prima privire, fiecare cititor se poate mira de vorbele mele și să nu înțeleagă aceste trei întrebări, pe care le-am scris ca subiect al acestui articol. Căci acest lucru este simplu și pe înțelesul tuturor. Oare este cineva care să nu știe ce este religia, mai ales plata și rasplata dorită și asteptată, mai ales în lumea viitoare. Și ce este de mirare, că există această a treia întrebare, căci toți știu că religia este pentru binefacerea creațiilor pentru a-i îndruma în bine și fericire. Și ce mai este de adăugat la aceasta?

Într-adevăr nu este nimic de adăugat, dat fiind că știm aceste trei probleme pe care le reprezintă religia, și care sunt în mod obișnuit prezentate într-o versiune copilărească, chiar cu caracter de automatism, încât nu au nici o contribuție la clarificarea acestor întrebări, pentru oameni, de-a lungul vieții lor. Aceasta indică doar necunoașterea acestor lucruri sublime și este necesar să clarificăm aceste principii de baza pe care stă întregul edificiu al religiei și pe care se sprijină.

Și pe urmă spuneți și voi, cum se poate, că un adolescent de 12 sau 13 ani, să fie deja pregătit prin inteligență, a percepe corect și a înțelege răspunsul la aceste trei întrebări, sub înțelesul lor sublim? și mai ales într-un fel satisfăcător, încât să nu trebuiască să le adauge cunoștințe și înțelesuri noi, de-a lungul întregii lui vieți?

Într-adevăr aici este o problema! Căci duce la presupuneri premature ce determină nestatornicie și concluzii neadevărate, care au infestat atmosfera lumii în această generație! Și ne-a adus în situația, în care generația următoare aproape că este scapată din mână.

Binele Absolut

Pe scurt, în analiza mea, m-am sprijinit pe cele scrise și interpretate în articolele predecesorilor mei și am făcut-o, în special în articolul Dăruirea Torei, care este ca o introducere pentru sublimul subiect din fața noastră. Și de aici voi vorbi pe scurt și simplu, cu intenția a fi pe înțelesul tuturor.

Și la început este necesar să înțelegem Creatorul, care este Binele Absolut. Adică, Creatorul, nu provoacă, în nici un fel, nimănui, vreo durere – acesta fiind înțelesul primei deducții. Inteligența creației ne arată evident, cauza acestui rău, care este definit ca Dorința de a primi.

Dorința de a primi rezidă tocmai din această căutare a satisfacției pe care o am prin umplerea acestei dorințe. Iată cauza din care eu provoc rău aproapelui – pentru că eu vreau să umplu această dorință de a primi. Dacă creatul nu ar găsi nici o mulțumire pentru sine, prin asta, nu ar fi nici o creatură în lume care să provoace rău aproapelui. Și dacă, câteodată găsim vreun creat, care aproapelui, fără nici o “dorință de a primi” plăcere în sine, creatul nu face aceasta, decât dintr-un instinct vechi, care a ajuns la el de la început și care nu are nevoie de nici o motivație nouă, după cum se știe.

Înțelegem Creatorul Divin ca fiind Complet și Perfect și că neavând nevoie de cineva să-L ajute în întregimea Sa, El fiind începutul tuturor lucrurilor; prin aceasta este clar, că nu are nici un fel de Dorință de a primi. Și deoarece nu are această trăsătură – dorința de a primi, nu are nici fundamentul pentru a dăuna cuiva. Și aceasta este clar ca lumina zilei.

Și nu numai, ci este acceptat și stabilit în inimile noastre, însăși simplitatea primei deducții, că El are Dorința de Dăruire, a dărui bine aproapelui, adică creațiilor Sale. Aceasta o dovedește întreaga marea creație pe care a creat-o.

Dar exista aici, în lumea noastră, creaturi care simt sau o senzație bună sau o senzație rea. Și aceste senzații, neapărat, sunt cauzate de către Creator. Și fiindu-ne pe deplin clar, că nu există în legea Creatorului voința de a dăuna – după cum am clarificat – dacă este așa, înseamnă că toate creaturile primesc din partea Divină doar binefaceri. Doar pentru asta a creat creaturile, din voința de Binefacere.

Am învățat, că Divinul are numai Dorința de a Dărui doar bine. Și sub nici o formă, din Legea Sa, nu va izvorî măcar și un gram de dăunare sau durere, care să fie cauzată de El. Și de aceea am denumit Creatorul – Binele Absolut.

Și după ce știm acest lucru, deci, astfel trebuie să privim realitatea – ca echitabilă, condusă și supravegheată de Divinitate, pentru că El dăruiește doar binele.

Supravegherea Divină este Supraveghere cu scop

Aceasta este subînțeles din toate sistemele naturii – în care fiecare creație până la cea mai mică, cuprinde toate cele patru nivele: neanimat, vegetativ, animat și vorbitor, în totalitate și în parte – în toate găsim supraveghere cu scop. Adică, o creștere înceată și treptată în felul dezvoltării anterior și continuu. Asemănător fructului copacului, care este supravegheat în scopul bun, că până la urmă să fie un fruct frumos și gustos.

Și întreabă botanistul câte situații trec peste acel fruct, până iese la lumină și ajunge la realizarea scopului ei, care este stadiul final al coacerii lui. Toate aceste situații premergătoare scopului, nu numai că nu divulgă dulceață și frumusețea finalității, ba, mai mult – pentru a mă contraria – îmi prezintă cu totul alte aspecte decât imaginea scopului final.

Adică cu cât fructul va fi mai dulce până la urmă, el este mai amar și mai dezgustator în situațiile precedente ale orânduirii dezvoltării sale. Și la fel se întâmplă și în nivelul animat și vorbitor. Căci animalul a cărui inteligență este mică la sfârșitul dezvoltării sale, nu este atât de defect pe parcursul dezvoltării. Contrar omului, a cărui inteligență este multă la sfârșitul creșterii sale, și defect în timpul dezvoltării. Căci Vițelul de o zi se numește taur, adică are puterea să stea în picioare și să meargă, și inteligența de a se feri de piedici care se găsesc în calea lui.

Și nu acesta este cazul omului de o zi, care stă culcat, de parcă ar fi fără simțuri. Și dacă i s-ar cere cuiva, care nu cunoaște experiențele acestei lumi, să privească la acești doi nou-născuți, desigur că ar spune despre omul nou-născut, că nici finalitatea lui nu va fi deloc reușită. Și despre animalul nou-născut ar spune, că aici s-a născut un mare erou. Adică, ar ajunge la această judecată după măsura înțelepciunii vițelului, față de prostia și lipsa de simțuri a omului nou-născut.

De aici este evident, că Providența, Supravegherea Divină, asupra realității pe care a creat-o nu este decât în forma de Supraveghere cu scop, fără a lua în considerație deloc ordinea etapelor de dezvoltare. Căci cu atât mai mult aparține naturii această trăsătură de a ne induce în eroare și de a distrage privirea noastră de la înțelesul esenței elementelor lui, fiind tot timpul în situație contrară finalității lucrării lor.

Și despre aceste lucruri spunem Nu există înțelept în afară de cel experimentat. Căci doar cel experimentat, care are posibilitatea de a percepe creația, în toate situațiile dezvoltării, până la ajungerea la plenitudine, poate să liniștească spiritele, să nu se teamă deloc, de toate acele imagini deformate, de care creatul se agată în situații de dezvoltare, doar ca să creadă în sfârșitul coacerii lui frumoase și sănătoase.

Și iată ni s-au clarificat căile Supravegherii Divine asupra lumii noastre, care este doar o diferențiere cu scop, în care calitatea binelui nu se cunoaște deloc, înainte de aducerea creatului la punctul final, la sfârșitul formei și maturizării sale. Și din contră, calea Supravegerii este totdeauna învelită într-un acoperământ de rebuturi, din punctul de vedere al celor care o privesc. Uită-te și vezi, că Divinul Dăruiește creațiilor Sale totdeauna numai bine, doar că binele acesta este Supravegheat de către Divinitate, prin modalitatea supravegherii cu scop.

Două căi: Calea Suferinței și Calea Torei

Și iată ni s-a clarificat modul prin care Divinitatea este Binele Absolut. Și El ne Supraveghează cu calitatea Binelui Deplin, fără niciun amestec de rău. Într-adevăr, asta este diferențierea Supravegherii cu scop; înțelesul căruia este că Supravegherea Divină ne silește a primi o anumită ordine de situații, în funcție de motiv și cauză, adică anterior și continuu, până devenim demni de a primi binele dorit. Și atunci vom ajunge la scopul nostru, ca un fruct frumos în finalul coacerii sale. Și astfel înțelegem, că acest scop este asigurat nouă, tuturor, cu siguranță. Dacă nu înțelegem astfel, dăm dovadă de erezie relativ la Supravegherea Divină.

Aceasta este ceea ce au spus Înțelepții Zaal: Duhul Sfânt (Șechina) în inferiori este de mare necesitate. Deoarece Supravegherea Divină este cu scopul de a ne aduce până la urmă la Adeziunea la Divinitate, care să locuiască în noi, căci este socotită ca o mare necesitate. Dacă nu vom ajunge la aceasta, atunci ar fi, Doamne ferește, inperfecțiune în Supravegherea Sa.

Acest lucru seamănă cu un rege mare, căruia i s-a născut un copil la bătrânete și îi este foarte drag. Și de aceea din ziua nașterii se gândește doar la binele lui, adună toate cărțile scumpe și înțelepții din țară, și plănuiește pentru el o școală pentru a învăța, și trimite după constructori renumiți. Construiește pentru el Săli de plăcere și adună toți instrumentiștii și cântăreții, și cheamă bucătarii și cofetarii cei mai pricepuți pentru a inventa toate delicatesele lumii.

Și iată, a crescut copilul și a înaintat în ani. Și el este prost și nu are nicio dorință de studiu, și este orb, nu vede și nu simte frumusețea clădirilor, și este surd nu aude glasul poeților și al instrumentelor, și este bolnav și nu îi este permis să mănânce decât pâine goala, și asta, după multă zbatere.

Aceste fapte i se pot întâmpla unui rege în carne și oase, dar nu și Divinității, a cărei conduită nu este, desigur, inducerea în eroare. De aceea ne-a pregătit două căi de dezvoltare.

Prima este calea suferinței, care este ordinea de dezvoltare a creației, din sine însăși, care necesită prin natura să se dezvolte pe baza stărilor anterioare, continuu, în situații diferite una de alta, prin care se dezvoltă treptat, până se ajunge la cunoștința deplină în alegerea binelui și respingerea răului, și la a fi pregătit scopului dorinței Divinității.

Și este adevărat că, această cale ia timp și este plină de suferințe și dureri. Și de aceea Ne-a pregătit o cale opusă acestei căi, o cale plăcută și bună, care este calea Torei și Mițvot, care poate să ne pregătească pentru scopul nostru în timp scurt și fără suferințe.

Astfel reiese că scopul nostru final este pregătirea noastră interioară în Adeziunea la Divinitate. Și acest scop este pozitiv, fără a găsi nici un punct în care să divagăm de la El. Căci Supravegherea Divină asupra noastră este puternică și se manifestă prin cele două feluri de Supraveghere, care sunt calea suferinței și calea Torei, cum s-a clarificat. Dar din punct de vedere a realității practice, noi găsim că, Supravegherea Divină ajunge la noi prin cele două căi de Supraveghere, deodată. Și de aceea sunt denumite în vorbele Hazal: Drumul (Calea) Pământului – Derech Ereț și Calea Torei.

Esența religiei este de a dezvolta în noi senzația recunoașterii răului

Acestea sunt cuvintele Hazal: și ce interesează Divinitatea, dacă cineva taie de la gât sau dacă cineva taie de la ceafă? Doar nu s-au lăsat poruncile decât pentru a uni creaturile. Și despre această aderare se explică foarte bine în articolul Dăruirea Torei (par. 12). Dar aici am să explic ce este esența acestei dezvoltări obținute prin preocuparea pentru Tora și porunci?

Și să știi, că acest lucru este recunoașterea răului din noi. Ocupația cu poruncile care poate să purifice pe cel care se ocupă cu ele, este o purificare treptată și lentă, pe măsura treptelor purificării, care este măsura recunoașterii răului din noi.

Căci omul este deja pregătit din firea lui să respingă și să deosebească fiecare lucru rău. Și aceasta este în măsură egală în fiecare creație, în parte. Dar fiecare diferențiere, de la o creație la alta, este doar în recunoașterea răului, pe care creatul mai dezvoltat îl recunoaște în sine într-o măsură mai mare de răutate. Și deci, desparte și respinge răul din sine, în măsură mai mare. Iar nedezvoltatul simte în sine o măsură mai mică de răutate. Și prin aceasta va respinge doar într-o măsură mică de răutate. Și ca rezultat păstrează în sine toată impuritatea, căci nu o recunoaște ca impuritate deloc.

Și pentru a nu-l obosi pe cititor, vom interpreta răul și binele în general, cum a fost interpretat în articolul Dăruirea Torei (par. 12), în care răutatea, în general nu este decât iubire de sine, denumită Egoism, fiind opusă în forma ei, calității Creatorului, care nu are nimic din dorința de a primi pentru Sine, ci doar de a dărui.

Și cum a fost interpretat în articolul Dăruirea Torei (par. 9 și 11), în legătura cu plăcerea și rafinamentul, principalul este în întregime, în măsura Echivalenței Figurii, la Creator. Și în legătura cu suferințele și netoleranța, principalul este măsura Schimbării Figurii față de Creator. Și de aceea ne este desgustător egoismul și ne doare în esență, ca fiind opusă figurii Creatorului Divin.

Dar acest dezgust nu este egal în fiecare suflet, ci se împarte în noi, în cantități. Căci omul sălbatic, nedezvoltat complet, nu recunoaște egoismul ca o calitate rea. Și de aceea, se folosește de el, deschis fără nicio rușine și fără limită, jefuiește și ucide în fața tuturor, în orice loc unde îi ajunge mâna. Iar omul puțin mai dezvoltat, deja simte o oarecare măsură a egoismului său, ca diferențiere a răului și cel puțin îi este rușine a se folosi de el în public, a jefui și a ucide în văzul tuturor, ci, pe ascuns, încă își mai îndeplinește poftele.

Omul și mai dezvoltat decât el, este deja sensibil la egoism ca la un lucru total dezgustător, încât nu poate să-l sufere în sine și îl respinge și îl scoate din sine cu totul, în măsura în care îl recunoaște, încât nu dorește și nu poate să aibă plăcere de munca altora. Și atunci încep să se trezească în el scântei de iubire a aproapelui, denumit Altruism, care este calitatea binelui general.

Și aceasta se aprinde în el, în funcție de dezvoltarea sa treptată. Adică, la început se dezvoltă în el simțul iubirii și al dăruirii pentru apropiați și famila lui, după cum este scris: și nu ignora sânge din sângele tau. Și când se dezvoltă mai mult, se extinde în el calitatea dăruirii, asupra tuturor celor din jurul său, care sunt din orașul și din poporul său. Și astfel se adaugă, până la dezvoltarea în el a calității iubirii aproapelui, asupra omenirii întregi.

Dezvoltarea conștientă și dezvoltarea inconștientă

Și să știi, că două puteri ne servesc și ne stimulează a ne înălța și a urca pe treptele scării respective, până vom ajunge la vârf, în Lumea Superioară, care este punctul esențial de Echivalență a Figurii cu Creatorul Divin. Și direfența dintre aceste două puteri constă în faptul că, una ne stimulează din spate și aceasta este Calea suferințelor sau Drumul Pământului.

Și din această cale a ajuns la noi Sistemul de legi Morale, denumită Etica, bazată pe cunoștințe experimentale, adică din critica înțelepciunii practice, a cărui principiu constă în acea doctrină care nu este decât rezumatul prejudiciilor, care s-au născut în lumea noastră din semințe de egoism.

Și iată cum aceste experiențe au ajuns la noi accidental, adică nu conștient și nu prin alegerea noastră. Dar scopul sigur, al Eticii este să clarifice forma răului, treptat, în simțurile noastre. Și în măsura în care cunoaștem prejudeciile lui, în aceea măsură ne îndepărtăm de el. Și atunci ajungem la o etapă superioară a scării.

A doua putere ne stimulează conștient, adică prin puterea însăși a alegerii noastre. Și această putere ne trage înainte. Și am definit-o cu numele Calea Torei și a poruncilor. Căci ocupându-ne cu poruncile și în lucrarea pentru a aduce Mulțumire Sufletească Creatorului, se dezvoltă în noi cu o rapiditate minunată, acel simț de recunoaștere a răului, cum s-a interpretat în articolul Dăruirea Torei (par. 13, studiază acolo atent). Și noi câștigam două lucruri:

  • · Nu avem necesitatea așteptării experienței vieții, care să ne stimuleze din spate. Că toată proporția stimulației din ele este evaluată doar în măsura durerilor și distrugerilor noastre. Ci din contră, din grație și rafinament, pe care le simțim în munca pură pentru Creatorul Binecuvântat, pentru a-I provoca Mulțumire Sufletească, se dezvoltă în noi o relație relativă a recunoașterii nemerniciei acestor scântei de iubire de sine, ca fiind obstructivă în calea noastră, spre a primi gustul rafinat a dăruirii Creatorului Divin.
    În felul în care semtimentul treptat de recunoaștere a răului se dezvoltă treptat din timpuri de multă plăcere și liniște, adică prin primirea binelui în timpurile lucrării pentru Creatorul Divin, din senzația noastră de grație și rafinament, atunci ajunge la noi, din Echivalența Figurii la Creator.
  • · Că beneficiem de timp. Căci El acționează la cunoștința noastră și stă în mâiniile noastre a înmulți în lucrare și a ne grăbi în timp după dorința noastră.

Religia nu este în binefacerea creațiilor ci în binefacerea muncitorului

Mulți greșesc și compară Tora noastră sfântă cu Doctrina Moralității. Dar este astfel, pentru că nu au gustat niciodată gustul religiei noastre. Și le spun citatul: Gustăți și vedeti că Domnul este Bun. Și adevărat că amândouă: Etica și Religia se referă la un singur lucru – a înălța omul din josnicia iubirii de sine, îngustă, și a-l aduce la Măreția Varfului de Iubire a Aproapelui.

Dar cu toate aceastea, sunt îndepărtate una de alta, că depărtarea Gândirii creației Divine de gândirea creaților. Căci Religia este continuitatea Gândirii Creatorului Divin. Și Doctrina Moralității vine din gândirea de carne și oase și din experiențele vieții lor. Și de aceea, se cunoaște și este accentuată direfența dintre cele două, atât în toate punctele diferențelor practice cât și prin scopul lor definit. Căci recunoașterea răului și binelui care se dezvoltă în noi prin Doctrina Eticii în timpul folosinței, are o relație relativă succesului societății, după cum este știut.

Ceea ce nu este cazul Religiei, în care faptul recunoștinței binelui și răului se dezvoltă în noi prin folosința ei, are relație relativă doar Domnului Divin, adică din Schimbarea Figurii Creatorului Divin, până la Echivalența Figurii cu Divinul, denumită Alipire, Adeziune-Dvekut, cum s-a clarificat în ochii tăi în articolul Dăruirea Torei (par. 9 – 11).

Și într-adevăr sunt îndepărtate una de alta în esența distanței scopului. Căci scopul Doctrinei Eticii este fericirea societății din punctul de vedere al criticii inteligenței practice, luată din experiențele vieții, în care, până la urmă, scopul nu asigură celui care se ocupă de ea, vreun folos deasupra cadrului natural. Și de aceea, acest scop nu a ieșit încă din totalitatea criticii după cum se știe, căci cine poate să dovedească particularului măsura binelui în această formă finală, care să necesite impuținirea formei lui într-o măsură oarecare, pentru fericirea societății.

Ceea ce nu este cazul cu scopul religiei, care asigură fericirea omului însuși, a celui care se ocupă de ea. Căci am dovedit deja a cunoaște, că aducerea omului la iubirea aproapelui se găsește direct în diferențierea Alipirii, care este Echivalența Figurii la El, Divinul, cu care trece omul din lumea lui îngustă, plină de dureri și pietre de boală, spre Lumea Eternă largă de Dăruire la Domnul Divin și Dăruirea pentru creați.

Vei mai găsi direfența considerabilă și destul de accentuată în diferența suportului. Căci munca, conform metodei Doctrinei Eticii are suport pe bază de a fi plăcut creaților. Și acest lucru este asemănător cu exemplul închirierii, care este rentabilă, până la urmă. Și omul obișnuindu-se în această lucrare, iată nu se poate înălța pe treptele Moralității, căci este deja obișnuit într-o astfel de lucrare, care este foarte benefică mediului înconjurător, care plătește pentru faptele sale bune.

Ceea ce nu este cazul în munca Torei și poruncilor, unde Produce Mulțumire Sufletească Creatorului fără a primi premiu; iată cum urcă și se înălță pe treptele moralității chiar pe măsura lucrării, căci este lipsit complet de răsplată în calea sa. Și un ban cu un ban se alătură la un cont mare, până cumpără o a doua natură, care este influențarea aproapelui fără nici o trezire a primirii pentru sine, în afară de însăși necesitatea existenței.

Și se găsește că într-adevăr, s-a eliberat de toate închisorile creației. Căci în timp ce omul se delimitează de orice primire pentru sine și sufletul lui respinge toate luxurile din micile plăceri corporale și onoare, iată, că cineva care se plimbă liber în lumea Sfântului Divin. El este sigur că nu i se va întâmpla aici nici un prejudiciu și accident, niciodată, ci toate prejudiciile se simt și vin omului, doar din cauza primirii pentru el însuși, care este amprentată în el.

Și iată, s-a clarificat mult, cum scopul Religiei stă toată, doar în necesitatea omului de a lucra și a se ocupa de ea. Și nu conține în ea folosința creaților și interesul lor, cu toate că toate acțiunile sale sunt pentru binefacerea creaților și cuprind aceste acțiuni. Dar nu este aceasta doar diferența peste scopul sublim, care este Echivalența la Creator. Și cu aceasta este de înțeles cum și scopul Religiei se colectează în această lume, încă în viața lui. Și cercetează atent articolul Dăruirea Torei, în legătură cu scopul populației și scopul particularului.

(din cartea Cabala LeMathil-Cabala pentru Începători, cap. 1)

 

Previous articleArvut
Next articleEsența științei Cabala
Mirela S.
Mirela - Autor, Content Marketing Strategist, Blogger, Project-Manager, Inginer, Mama, Sotie… dar mai presus de toate, este o veșnică studentă. Pasiunea sa pentru studiu nu se restrânge la un singur domeniu. Din anul 2007 studiaza Cabala. "Cine sunt eu? Aceasta este una dintre cele mai grele și profunde întrebări pe care cineva le poate pune. Ne închipuim că știm cine suntem, dar… găsim oare răspunsul pe parcursul unei singure vieți petrecută pe această planetă? Putem oare transpune în cuvinte umane esența ce ne cuprinde? Aici și Acum sunt un om, sunt o ființă ce a primit un corp uman. O ființă umană care, “limitată” fiind de corpul primit, încearcă să stabilească o conexiune între inimă și rațiune, conexiune care să-i dea într-o zi răspunsul la întrebarea “Cine sunt Eu?”. … Sunt tot ce nu doar sunt și mult mai mult. La fel ca tine și ca orice suflet care a acceptat în aceste vremuri provocarea de a experimenta o viață într-un trup uman, pe această planetă minunată."